Pagina principala / Editorial / Axa Bucureşti – Cluj-Napoca: de la teren sub picioare la plonjare în aer liber

Axa Bucureşti – Cluj-Napoca: de la teren sub picioare la plonjare în aer liber

Abia m-am întors de la Bucureşti, unde a avut loc lansarea cărţii lui Ovidiu Hurduzeu şi Mircea Platon, A treia forţă: România profundă. Strânşi într-o sală de conferinţe la Romexpo, am asistat la un mic spectacol de pantomimă a echipei de tineri „ucenici” ai lui Dan Puric, Passe-partout. A fost primul şi deocamdată singurul spectacol de artă contemporană la care am asistat şi în care să nu fie livrată ideea respingerii tradiţiilor şi a credinţei. Acest spectacol mic naşte întrebări importante.

Aveam până nu de mult impresia că toată arta contemporană se îndreaptă spre o destabilizare a oricărei idei subzistente de-a lungul timpului. Această impresie mi-au creat-o spectacolele la care am asistat prin Cluj-Napoca, unde mai ales trupele de tineri studenţi (criticii contemporani ai artei cred că, în general, teatrul se deplasează de la statutul de instituţie la divizarea în grupuri cât mai mici, de genul) preferă să joace piese care să nu-i oblige la o reprezentare scenică rigidă. Problema este că sub stindardul acestui argument, cele mai năstruşnice idei politice ies la iveală pe scenă. De la studenţii sau proaspăt absolvenţii care aduc pe scenă outfit-ul „punk” şi impresia unei sporadice interpretări a unui scenariu a cărui existenţă ar dori să o submineze, până la trupa de francezi (cu studenţia de mult terminată) din cadrul festivalului Man.in.Fest, care se axează clar pe unele motive scenice precum distrugerea instituţiilor, a politicii (în speţă cea republicană), a statului ca şi fascist prin simpla sa nomenclatură de „stat” – asemenea spectacole mi-au creat impresia de care vorbeam mai sus.

Diferenţa era evidentă şi, într-o anumită măsură, la fel şi motivele care au făcut-o posibilă. Fără îndoială, există trupe „postmoderne” de teatru şi în Bucureşti, la fel cum există încă trupe de teatru „constructive” şi la Cluj-Napoca. Însă vreau să mă refer la greutatea pe care o au ele în reprezentarea unui anumit think-tank cultural în aceste două oraşe (observaţi că instituţia Teatrului Naţional este exclusă din comparaţie; dacă ar fi să o includem, teatrul este încă instituţionalizat în ambele oraşe). Astfel, în timp ce Bucureştiul are o linie – atenţie! – neîntreruptă de gânditori care s-au raportat la precedent fără să încerce să-l dezrădăcineze sau să-l acuze deconstructiv (deconstrucţia e o anulare a legitimităţii unei entităţi, a nu se confunda cu ceea ce o simplă critică la adresa aceleiaşi entităţi presupune), la Cluj-Napoca mediul academic tinde mai mult spre preluări ideologice şi metodice din mediul francez. Avem profesori şi catedre de filosofie care fac un adevărat lobby împotriva „părinţilor” care le-au creat cadrul (adică instituţia) din sânul căreia acum aceşti „fii” vorbesc acum despre revoluţie culturală şi dezaprobă orice formă de exercitare a conducerii Universităţii.

În timp ce o critică a unui aspect sau a unor aspecte ale acesteia din urmă ar fi binevenite pentru o reformare a sa ca instituţie, de aici şi până la a învălui cu un aer de „fascism” mitic orice relaţie de exercitare a puterii pentru o funcţionare optimă a unei structuri mai este doar un simplu pas odată cu „reprezentanţii” postmoderni ai anti-culturii postmoderne.

Cristian Hainic

comentarii