Pagina principala / Editorial / Transilvania, Incotro!

Transilvania, Incotro!

Trăim într-o lume foarte fluidă, a convergenţelor şi schimbărilor spectaculoase. Ce părea acum zece ani aproape imposibil sau incredibil pe harta geo-politică a lumii, astăzi se împlineşte în mod firesc. Integrarea României la 1 ianuarie 2007 în Uniunea Europeană a reprezentat un pas istoric extrem de important, care aduce o serie de modificări atât în plan social-economic, cât şi în mentalul colectiv. Dispar graniţe între ţări, iar comerţul liber şi libera circulaţie în spaţiul european nu va mai cunoaşte barierele şi îngrădirile vamale naţionale. În această nouă construcţie, aproape imperială, cu rădăcini adânci în Vechea Romă, ţara noastră trebuie să se repoziţioneze pentru a-şi păstra identitatea în interiorul unui creuzet globalizant. Aceste provocări la adresa României îşi fac prezenţa în viaţa de zi cu zi, de la politica agricolă, care va schimba soarta ţărănimii tradiţionale până la posibilitatea neîngrădită de fi cumpărat pământul ţării de către străini. În acest context nu se va mai identifica conform vechilor legi naţionale, cine este autohton şi cine este străin. Europenii vor avea pe teritoriul României aceleaşi drepturi ca şi cetăţenii români. Situaţia este reciprocă şi românii vor muncii, vota şi cumpăra proprietăţi în Europa, acolo unde doresc să trăiască. Adoptarea Constituţia Europei va fi de fapt actul de naştere a unei confederaţii de naţiuni pe harta globului, la concurenţă cu marile puteri ale lumii, SUA şi China. Cu data de 1 ianuarie 2007, istoria României s-a schimbat. Mutaţii importante vor avea loc pe toate planurile: economic, social, politic şi chiar religios. În acest cadru congruent însăşi poziţionarea provinciilor istorice româneşti ca centre de putere regională şi naţională se va schimba. Transilvania fiind cea mai dezvoltată economic şi foarte aproape ca mental civiliziţional de Europa, va fi prima provincie care îşi va negocia statutul în cadrul statului naţional, România. Într-o lume a interferenţelor acute e timpul ca Transilvania să-şi cristalizeze identitatea în cadrul României. Întotdeauna Ardealul a fost cea mai dragă provincie a românilor pornind de la pohta ce-am pohtit a domnitorului Mihai Viteazul la monografia lui Nicolae Bălcescu, Românii supt Mihai Voevod Viteazul.

Specificul ardelean cabrat pe morală, civilizaţia chibzuinţei şi respectul lucrului bine făcut va fi vectorul înnoirii României. Nici un ardelen serios nu mai poate accepta malversaţiunile tipice balcanismului de esenţă turco-fanariotă să conducă România pe calea modernizării în Uniunea Europeană.
O modificare a centrului de putere a societăţii româneşti se impune în noul context al unei integrări europene, care nu mai poate digera miticismul unui Bucureşti axat pe disoluţia statului şi a civilizaţiei româneşti. Centrul bucureştean nu mai răspunde comenzilor unui românism autentic axat pe vectorul specificului naţional al progresului gradual şi armonios între tradiţie şi inovaţie. Centralismul a expirat în noua Europă, el este o piedică pentru dezvoltarea pluralistă a unei naţiuni. De aceea, nu este benefică menţinerea pârghiilor puterii în mâna unui singur pol de putere – Capitala, cu tradiţia ei deconstructivă de Fanar, supusă ispitelor corupţiei şi trădărilor de orice fel. Pentru Bucureşti vexaţiunile unei istorii crâncene de cuceriri levantine a creat un mod de viaţă, un nou gen uman fără caracter şi fără coloană, de tipul “capul plecat sabia nu-l taie”. Ieşirea din această dilemă perfidă turco-bizantină este Ardealul, cea mai bogată şi civilizată provincie a ţării. Trecutul Ardealului şi-a pus amprenta unei civilizaţii central-europene asupra românilor. Ardelenii din punct de vedere civilizaţional şi caracteriologic reprezintă fibra cea mai sănătoasă şi morală a naţiunii. Ardealul poate fi izvorul de regenerare a românilor, deoarece el reprezintă o altă lume faţă de Moldova şi Muntenia, un univers conectat la valorile Europei şi progresului. Ardelenii au privit întotdeauna cu seriozitate spre Occident, spre valorile care au stat la baza constucţiei unei civilizaţii vestice. Identitatea Transilvaniei cu Occidentul se întrepătrunde în perspectiva aceloraşi valori comune: libertatea, morala, seriozitatea, democraţia. În Transilvania, respectul cuvântului dat e o axiomă a contractului social, care a dus la un tipar civiliziţional de tip occidental. Fractura unităţii de civilizaţie dintre Transilvania şi celelalte două Ţări Române s-a produs spre sfârşitul secolului al XV-lea, când Muntenia şi Moldova au acceptat, supuse de împrejurări, să plătească haraciul Imperiului Otoman şi să accepte ca funcţionari şi comercianţi din grecotimea Fanarului. Dacă Nicolae Iorga se minuna în perioada interbelică de mormintele domnitorilor munteni de la Curtea de Argeş, din secolul XIV, cu podoabe în stil occidental şi după modelul cruciadei târzii, deja cu Neagoe Basarab,în secolul XVI, turco-levantinismul se impunea în viaţa socială şi în caracteristicele artei româneşti, ce devine o expresie cu parfum oriental.

Istoria Transilvaniei s-a desfăşurat pe orbita Puterilor Centrale şi Occidentale, deşi în secolul al XVII-lea a cunoscut vexaţiunile temporare ale vasalităţii turceşti. Transilvania a fost dintotdeauna avanpostul Occidentului în Răsăritul European. Modelul arhetipal e după tipicul şi tiparul civilizaţiei occidentale venită în Ardeal pe filiera specifică a Europei Centrale de factură germanică. Discutând în spirit jungian, putem vorbi de existenţa unui arhetip de tipul homo transilvanicus, pliat pe cel mai nobil şi curat sentiment românesc al fiinţei (Constantin Noica), o rădăcină viguroasă şi sănătoasă al trunchiului etnic originar (pornind de la daci, care aveau centrul politic şi religios in Ardeal).

Poporul român constituit din principala simbioză daco-romană, datorită marilor migraţii ale popoarelor, care toate au trecut prin spaţiul carpato-danubiano-pontic, a fost supus unor numeroase ispite. Dintre cele mai importante ispite la români fiind cea slavă, datorită aşezării acestor migratori răsăriteni în grupuri compacte între secolele VII – IX, dar şi a poziţionării mai târziu, în epoca modernă, a Ţărilor Române în sfera de influenţă a Imperiului rus. Literatura rusă având o contribuţie substanţială în acest sens. Trăsături specifice slavilor, cea a demăsuratului şi melancoliei s-au încrustat în sufletul românilor. Melancolia lui Mihai Eminescu se încadreză în trăsăturile specifice sufletului rus. La fel şi alianţa dintre biserică şi stat la români s-a construit pe specificul ortodox ruso-bizantin. În Moldova s-a conturat această faţetă tipologică a românului.
O altă ispită la români este cea turco-levantină, cu puternice ingrediente greco-balcanice. Aş numi-o ispita balcanică, bazată pe fluidizarea caracterelor şi pe permanenta stare conflictuală dintre diversele trepte sociale, culturale şi economice, care generează o permanentă stare de insecuritate în societate. Balcanismul a devenit un sinonim al stării permanente de război în conştiinţa europeană. Acest război nu se duce numai între popoare, ci devine intern, între diverse clase şi categorii socio-profesionale. E un război perfid şi fără scrupule, care distorsionează caracterele, obturând percepţia dintre adevăr şi minciună.

Ispita balcanică a creat tipologia românului mitică, bine creionat de marele I.L. Caragiale, care s-a centrat în Bucureşti şi a devenit un factor disolutiv pentru sănătatea morală a naţiunii române. În Transilvania s-au structurat germenii ispitei germanice datorită istoriei comune cu Europa Centrală, dominată de civilizaţia Austriei şi mai târziu a Germaniei. Această ispită se caracterizează, în special, pe sobrietate şi continuitate contribuind la plămădirea matricei românului ardelean ca şi model pentru ceilalţi români extra-carpatici, aşa-zisii “regăţeni”. Această falie caracteriologică la naţiunea română, trebuie să fie un factor de unitate. Multiplicitatea specificităţii reprezintă o bogăţie şi o unitate în diversitate pentru o naţiune puternică. Sunt momente în istoria naţiunilor când anumit regiuni etno-geografice, datorită dezvoltării economice, politice şi spirituale se impun ca centre de conducere a unei naţiuni. Sunt atâtea exemple în istorie, când forţa motrice pentru progresul unei naţiuni este preluat de un alt centru naţional. În epoca modernă cele mai cunoscute sunt exemplul american, când Nordul se impune asupra Sudului, iar Prusia devine forţa conducătoare şi de unificare a statelor germane.

E vremea ca şi Transilvania să-şi reevalueze statutul în cadrul României şi să devină vectorul de putere şi civilizaţional al ţării spre o societate de tip occidental. Ardelenii nu trebuie să “descalece” la Bucureşti pentru a se miticiza şi ei la rândul lor, ci să preia din Ardeal conducerea unei naţiuni mândre de trecutul ei european, de bastion al creştinătăţii la porţile orientrului. Asta nu înseamna că toţi bucureştenii se încadrează în tiparul “mitică” descris genial de I.L. Caragiale. Oameni buni şi de calitate trăiesc în toate locurile noastre, dar la Bucureşti proiecţia negativă asupra caracterului s-a impus în dauna elementelor pozitive. Îmi place foarte mult o legendă despre Insula Paştelui, pe care doresc să o relatez ca exemplificare că ardelenii nu trebuie să devină statuile indiferenţei faţă de imoralitatea dâmboviţeană.

Când primii exploratori au sosit pe insula Paştelui in 1772, au găsit două rase distincte. Cei mai numeroşi locuitori aparţineau în mod evident rasei brune din Oceania, însă ceilalţi, supranumiti Viracochas (”oameni zburători”), aparţineau rasei albe, şi aveau cu totul alte caracteristici: talie mai mare, parul blond sau roşcat şi urechile alungite artificial prin atârnarea unor greutăţi… specific al castei militare orejones (”urechile-lungi”) din imperiul incas Se pare că ei, o populaţie de circa 2000 de oameni, au realizat surprinzătoarele construcţii din Insula Paştelui: peste 1000 de statui gigantice moai, platforme si rampe de piatră, satul sacru Orongo cu presupusul observator astronomic. Legenda spune că reprezentanţii rasei brune ai oamenilor mici din invidie pe oamenii sburători consideraţi oamenii mari i-au transformat, prin magie, în statui. Astfel acele uriaşe statui sunt foştii oameni mari ai Insulei Paştelui. E o legendă-metaforă prin care explic că românii ardeleni nu trebuie să devină statuile indiferenţei în faţa provocărilor şi a oamenilor mici, care prin combinaţiile lor balcanice au ucis speranţa construirii unei societăţi morale şi a unei Românii cu faţa spre modernitate. Ardealul poate fi fântâna limpede a sufletului românesc în care să se oglindească atât valorile ancestrale, cât şi provocările unui progres de tip occidental.

Ionut Tene