Pagina principala / Editorial / Despre moroi şi morminte

Despre moroi şi morminte

Tot ce se crede la noi despre moroi şi despre strigoi e împrumutat de la slavi, cu deosebire de la sârbi. Strigoiului îi corespunde în sârbeste termenul vampir, iar moroiului, acela de “mora”. Acest cuvânt a devenit la noi moroi, format cu acelasi sufix -oi, pe care il gasim in strigoi, derivat din striga (lat. striga), sufix întrebuinţat adesea pentru a forma un nume de fiinţă masculin dintr-un nume feminin (comp. vaduvoi, broscoi, cioroi, mierloi, ratoi etc. din vaduva, broasca, cioara, mierla etc).

La început, cand am împrumutat cuvântul “mora” din sârbeste, trebuie să fi avut acelaşi înţeles la noi ca şi la sârbi, adică acela de duh necurat care vine, în timpul noptii, de se pune pe pieptul omului, il apasa si cauta sa-l înăbuşe. Cu timpul însă, intelesul şi atribuţiile moroiului s-au modificat, confundându-se cu ale strigoiului, cu foarte mici diferentieri. În satele de astăzi din Oltenia se mai practică metoda în cimitire de a dezgropa mortul şi de a îi înfige un ţăruş în inimă noaptea pentru a fi ucis strigoiul sau moroiul pentru ca fantoma mortului să nu mai bântuiască pe cei vii din localitate. Statul încearcă să stârpească fără succes această practică. Chiar mai zilele trecute a fost arestată o familie dintr-un sat oltean pentru că şi-a dezgropat mortul, o rudă apropiată, şi i-au înfipt ţăruşul de lemn ascuţit în piept. În Oltenia este o adevărată tradiţie despre moroi, care ne bântuiesc satele, tradiţie pusă genial în versuri de Marin Sorescu, în „La Lilieci”.

Există şi alte tipuri de celebrare a morţilor în satele olteneşti pe care personal am trăit-o în copilăria mea, până la şapte ani în Vâlcea. De mic eram fascinat şi speriat de poveştile despre moroi, aceste fantome care tulbură viaţa celor vii în satele olteneşti. E cunoscută povestea unei fete tinere din Drăgăşani, care a intrat în moarte clinică şi părinţi au îngropat-o în cimitir în rochie albă, într-un coşciug de lemn pe la 30 cm sub pământ, cum se procedează de multe ori la ţăranii săraci. După o zi sau două fata s-a trezit noaptea în cimitir şi a forţat coşciugul ieşind din groapă şi a mers acasă unde a bătut în uşa casei părinteşti. Părinţii când au văzut-o pe fiica lor cu rochia albă murdară de pământ în faţa intrării au făcut infract de groază.

Zilele trecute, după opt ani,  am ajuns în judeţul Vâlcea şi într-o amiază caniculară de septembrie (cum numai în sud poate fi aşa) am pornit două familii spre satul de naştere al mamei mele Uşurei, la 30 de Km de Drăgăşani. Am plecat cu un Renault Symbol şi un Seat Leon, demarând pe asfaltul încins pe dealul de la Măciuca, ce traversa pădurea rară de câmpie. În comuna Mădulari, asfaltul se opreşte, pentru că activiştii comunişti au raportat la raion că şoseaua e asfaltată şi nu s-a mai investit. Pe drumul de hopuri, în care norii de praf se ridicau ca în deşert, maşinile tuşeau gripate. Praful se ridica la 50 de metri şi intra prin toate încheieturile autoturismelor moderne de îţi producea o tusă seacă. Nu se vedea la trei metri în faţă. Am coborât pe panta Şusanilor într-o groapă din câmpie, în Uşurei, care este un sat, aproape părăsit, cu localnici bătrâni şi câţiva tineri fără lucru. Coborârea în sat îţi dădea sentimentul că ai intrat într-o groapă a istoriei, în afara timpului şi spaţiului. Să vă închipuiţi un sat românesc de acum două sute de ani. Era atât de sinistru şi de apăsător aerul că mi se putea citi pe faţă dezolarea pe uliţa cu case părăsite şi garduri putrezite. De după casele de chirpici ieşea câte o bătrână sau un om tranchilizat de băutură, ce te privea cu ochii pierduţi în resemnare. Cimitirul şi crâşma au rămas singurele spaţii de socializare. Aici luptele sterile între Băsescu, Antonescu, Oprescu sau Iliescu nu au nici o relevanţă, pentru că nu contează, deoarece istoria modernă s-a împotmolit la limba de asfalt înspre intrarea în sat. De crâşmă nu-mi păsa aşa că am plecat să vizitez cimitirul de pe deal unde dorm somnul de veci bunicii mei dinspre mamă. La intrarea în cimitir, loc de cinste considerat de localnici, era înmormântat învăţătorul satului Papa, care i-a învăţat carte pe săteni peste 60 de ani. Lângă mormântul lui era şi o cruce mai mică a fiului său, pe care era aşezată o poză de tânăr militar mort pe frontul de est la Odessa, în septembrie 1941. Dar cel mai mult m-a uimit faptul că cei vii îşi fac cruci de lemn sau de marmură, după posibilităţi, cu numele încrustate pe ele şi când simt că mor se îmbracă frumos şi se duc seara la cimitir cu o lumânare aprinsă şi se aşează pe mormânt aşteptându-şi sfârşitul. Se întâmplă frecvent, când o Ţaţă uitată de vreme pe pământ, ca în basmul românesc, se trezeşte dimineaţa cu gândul morţii şi se spală se îmbracă frumos şi cu o lumânare în mână merge la o vecină şi îi spune: – Muică, am venit să mor la tine să nu mor singură şi să-mi ţi aprinsă o lumânare! După aceea, se aşează pe pat, cu cartea de rugăciuni în mână, şi îşi aşteaptă sfârşitul, care nu întârzâie prea mult. Acolo, la Uşurei oamenii trăiesc cu moartea împreună la masă, ca în vechile aşezări ancestrale dacice de dinainte de creştinism. Sincer, aşa am fost de afectat de această zonă crepusculară, până la transfigurare (priviţi privirea din poza de la editorial făcută în cimitir), în care se interferează viaţa cu moartea, că abia am aşteptat să accelerez Renault-ul şi să demarez în trombă şi nu am mai luat piciorul de pe acceleraţie până nu am ajuns, din nou, pe limba de asfat de pe dealul Măciucii, unde la intersecţie ne privea un Iisus Răstignit, dintr-o căsuţă de lemn cu bănci la picioare, cum numai în sud mai vezi, şi care parcă te îndemna să opreşti pentru un răgaz, înainte să pleci mai departe.

Ionuţ Ţene

comentarii