Pagina principala / Spiritualitate / [Exclusiv] Interviu “Lecţia de viaţă”: Liviu Mocanu, sculptorul

[Exclusiv] Interviu “Lecţia de viaţă”: Liviu Mocanu, sculptorul

“Eu nu sunt sculptor, eu sunt ucenicul Maestrului, sunt atât de mărunt încât niciodată nu mă voi califica în comparaţie cu El să fiu sculptor.”

Clujenii îl cunosc ca fiind autorul ”Stâlpilor împuşcaţi”, însemn memorial al martirilor din Decembrie 1989 din Piaţa Unirii, alţii din reportajele televizate, iar unii din întâlniri personale…

Cum împărţiţi realitatea socială cu realitatea estetică?

“Unul dintre lucrurile pe care le fac este să-mi simplific viaţa; în mod fundamental, eu sunt omul unei singure cărţi – sigur că citesc diferite cărţi – dar mă fundamentez într-una: Biblia. Noi, ca şi familie, nu avem televizor de mulţi ani, nu-mi împart atenţia cu lucruri mărunte, lucruri scandaloase care intră în categoria curiozităţi. Deci încerc să-mi reduc motoarele până acolo încât să funcţionez cu un singur motor, să fac un singur lucru în viaţă pe lângă responsabilităţile majore pe care le am de la Dumnezeu, adică, acela de a fi soţ şi tată. În materie de profesie, încerc să fac un singur lucru, să fac sculptură – nu fac pictură, grafică, nici altceva, pentru că timpul este prea puţin, viaţa este prea scurtă pentru mine; mă mărginesc la lucrurile fundamentale ale existenţei mele.”

Care este sursa acestei idei de sămânţă şi cum se reflecta ea ca rod al creaţiei d-voastră ?

“Mi se trage din aceeaşi căutare a fundamentelor, de data aceasta a fundamentelor teologice; chiar şi atunci când citesc Marea Carte, sufletul meu este preocupat de a descoperi fundamente. În parabola extraordinară, uluitoare care este parabola sămânţei care moare pentru a rodi, pe aceasta o găsesc în viaţa Mântuitorului însuşi, pentru că El ne-a dat parabola aceasta în momentul în care s-a întors cu faţa hotărât spre Ierusalim să plece şi să moară. Moartea Mântuitorului pe cruce a fost un lucru asumat. Toată dumnezeirea din El, tot cerul din El îl chema spre moarte, dar umanitatea lui îl oprea. El vroia sa moară, El ştia că trebuie să moară…Nu vrem moartea, ea este duşmanul cel mai înfricoşător al omului. Ne luptăm cu ea şi cu formele ei tot timpul vieţii: boala, suferinţa, neputinţele, toate aceste expresii ale morţii; o urâm, dar în acelaşi timp o dorim nespus de tare, o aşteptăm. Moartea nu este nimic, ea este doar o trecere; să ne amintim de Tolstoi care sărea prin padure şi striga “moartea nu există”. Pentru copilul lui Dumnezeu, moartea este o schimbare de paradigmă şi nimic mai mult. Ea este dureroasă şi de nedorit, dar în fond nu-i nimic; este prea mică şi neînsemnată când murim cu Hristos în noi. Hristos în noi a învins moartea, noi suntem deja biruitori ai morţii, nu avem de ce să ne fie frică. Noi eram în Cristos pe cruce şi eram cu Cristos în trupul lui, noi am murit şi am înviat, ne trăim învierea acum. Trecem prin moarte ca să ieşim din cronos…”

Sunteţi în atelierul d-voastră, în locul acela intim, aproape tainic ,unde se produce o comuniune între sculptor şi obiectul creat, mă întreb şi vă întreb, care este sentimentul când vă despărţiţi de acel obiect?

“Eu nu sunt sculptor, eu sunt ucenicul Maestrului, sunt atât de mărunt încât niciodată nu mă voi califica în comparaţie cu El să fiu sculptor. Munca mea în atelier este munca ucenicului, eu îl las pe Marele Sculptor să lucreze şi eu doar să stau prin prejmă, să fac curaţenie prin atelier, să-i aduc materiale – exact ce face o calfă. Atitudinea cu care merg în atelier este “Doamne, ce ai vrea să lucrezi, Tu ce vrei sa faci?”. Am sute de schiţe, idei, dar nu ştiu de ce pe unele le fac şi pe altele nu; eu încerc să mă las condus şi nu să conduc.
Profesia pentru mine e un act de intimitate cu Marele Sculptor, un act de căutare a prezenţei Lui în viaţa mea şi prin intermediul acesteia. Când expun lucrarea, când o dăruiesc, mă interesează foarte mult pentru că eu nu-l fac pentru mine însumi. Pentru mine, starea în care mă pun în intimitate cu Dumnezeu e importantă, nu produsul în sine. Procesul este important şi nu produsul!
Atunci cand pleacă un obiect din atelierul meu, mă rog peste obiectul acela pentru că intimitatea pe care am avut-o cu Dumnezeu, acea revelaţie de sine a lui Dumnezeu să plece mai departe în lume şi prin obiectele acestea sărmane.
Încerc să trimit obiectele cu suflet în lume, nu numai materia: lemn, piatra, bronz.”

Ce visuri aveţi pe latura artistică?

“Am avut trei, unul aproape că s-a îndeplinit în perioada aceasta, respectiv am vrut să exprim în contemporaneitatea noastră postmodernă şi relativistă, faptul că există absolute; lumea şi viaţa nu este o mare de confuzie. Astfel am creat această lucrare- „Decalog” (poruncile sfinte ale lui Dumnezeu) – care este un vis care mi s-a îndeplinit acum.
Al doilea vis este să-mi notez zilnic ce citesc în Sfânta Scriptură, ceea ce trece prin mine, ceea ce mă atinge, câte un desen, un poem ce se naşte din dialog cu Tatăl meu meu, prin scrisoarea Lui de iubire.
Al treilea proiect şi ultimul este acela de a pune câte o samanţă pe fiecare continent al planetei ca un simbol al speranţei. Proiectul acesta se cheamă “Urmând soarele” şi cu subtitlul “Seminţe”. Conform titlului, vizez plantarea, realizarea unei sculpturi pe fiecare continent al planetei, în ordinea în care răsare soarele pe continente, respectiv: Noua Zeelandă (punctul din care rasare soarele), Asia, Africa, Europa, America. În Noua Zeelandă, Dumnezeu M-a ajutat şi am terminat; este o sculptură de 7 metri înălţime care păzeşte şi inspiră bolnavii şi cadrele medicale de la spitalul Auckland North Shore Hospital. Zilele acestea sunt în corespondenta cu un orfelinat din Nepal, deci în Asia aş vrea să merg la un orfelinat şi să creez un spaţiu de joacă şi o astfel de sculptură cu mesajul nădejdii pentru copii orfani. A treia va fi Africa iar lucrurile sunt deschise. Dumnezeu mi-a pregătit căile să fac acest simbol al nădejdii în proximitatea unui cimitir, căci unde are omul mai mare nevoie de nădejde decât în faţa morţii. Al patrulea aş vrea să-l fac pentru Europa, dar de această dată este o lucrare extrem de mare, să fie chiar o sugestie a Mântuitorului, ca sămânţă a lumii şi aşa se va chema „Regele seminţelor” – o sculptură înaltă de 49 de metri – şi ultima va fi la o o închisoare în America.
Wurmbrand zicea un lucru colosal: ”Mă plâng oamenii că am stat 17 ani în inchisoare şi a fost greu, dar Iisus a fost cu mine acolo în închisoare. Eu însă după 17 ani m-am eliberat şi Iisus a rămas în închisoare cu ceilalţi deţinuţi şi când s-au eliberat aceia , Iisus a rămas în ceilalţi deţinuţi.”

Cât timp o să trăiască seminţele create de dumneavoastră?

“Nădejdea mea e că unele vor trăi o eternitate; vor trăi în inimile oamenilor prin acel mic sentiment, acea mica uimire, prin acel semn de întrebare pe care îl ridică în sufletele privitorilor.
Acum, concluzia lecţiei de viaţă: În cavalcada problemelor cotidiene, opriti-vă, gândiţi-vă ce este mai important pentru voi! Îndepliniţi-vă visul şi încercaţi să vă gândiţi în fiecare zi la el ca la o sămânţă care în final va rodi!
Amin!”

Ionuţ Apetroaiei

comentarii