Fragment electoral: 19 noiembrie 1946

Un fapt mai puţin cunoscut atăzi despre alegerile din 1946 este faptul că pentru PNŢ – Maniu, celebrul semn electoral „ochiul” a fost impus de către comuniştii din Comisia Electorală Centrală. Iuliu Maniu, preşedintele PNŢ a făcut contestaţie la Comisia Electorală pentru a impune semnul electoral „casa”. Această contestaţie a fost respinsă de către Comisia Electorală şi ţărăniştii au fost nevoiţi să intre în cursa alegerilor cu semnul „ochiul”.

La 19 noiembrie 1946, au avut loc primele alegeri parlamentare postbelice. S a introdus şi votul universal, femeile având dreptul să voteze. Alegerile au fost precedate de o susţinută campanie electorală a Blocului Partidelor Democrate – coaliţie în care se afla şi partidul comunist, împreună cu Frontul Plugarilor şi celelalte partide satelit, care a necesitat cheltuirea a miliarde de lei din bugetul statului, în timp ce propaganda electorală a Opoziţiei a fost limitată, anihilată şi obstrucţionată de autorităţi . La aceasta s a adăugat perfidia liberalilor lui Gheorghe Tătărescu care şi au găsit în Groza şi Stalin parteneri şi „tovarăşi de drum” După încetarea numărării voturilor, în condiţiile prefigurării unei victorii categorice a Opoziţiei, la sugestia sovieticilor, guvernanţii recurg la forţă, alungând din centrele de votare pe reprezentanţii Opoziţiei. Se întocmesc cu totul alte liste cu rezultatele votării, iar buletinele de vot au fost arse în întreaga ţară, imediat după numărarea lor. De fapt, la prefecturi s au făcut procese verbale în alb ale alegătorilor; pe lângă cele două originale, cele în alb au fost trimise la Bucureşti. Acolo Comisia Electorală Centrală şi liderii PCR au folosit votul. Potrivit comunicatului oficial din 22 noiembrie 1946, rezultatul definitiv al alegerilor a fost următorul: din totalul de 414 mandate, Blocul Partidelor Democrate a obţinut 347, Partidul Naţional Ţărănesc – 33, Uniunea Populară Maghiară – 29, PNL – 3,Partidul Ţărănesc Democrat – 2.

Guvernele american şi englez au considerat rezultatul alegerilor „Complet fals” şi au acuzat guvernul român „de implicare frauduloasă în alegeri”, în total dezacord cu promisiunile făcute anterior.

Ţărăniştii şi liberalii nu au recunoscut alegerile acuzând, prin memorii la marile puteri occidentale şi apeluri către ţară, falsificarea alegerilor. Într un document secret, pentru uz intern, al PCR se recunoaşte că BPD a obţinut, după falsificări, numai 40% din sufragii. În realitate procentul BPD nu a depăşit 20% din voturile românilor.

În judeţul Someş, actual în perimetrul nordic al judeţului Cluj, comuniştii au pierdut la scor. Chiar documentele comuniştilor atestă acest fapt. Într un raport intern al PCR se constată: „Totuşi pe baza rezultatelor reale cunoscute din judeţ, am putut restabili cu exactitate foarte apropiată de realitate cifrele după cum urmează – înscrişi: 117704; votanţi: 96904 (82,33%). BPD – 22,8%, cifra reală şi 67,9% cifra oficială; Uniunea Populară Maghiară – 18,6%, cifra reală şi cifra oficială – 15,4%; PNŢ Maniu – 51,6%, cifra reală şi cifra oficială – 11,1%; PNL – Brătianu – 2,5%, cifra reală şi cifra oficială – 1,2%; (…) În general am putut constata că BPD ul a obţinut voturi mai masive în oraşul Dej, Gherla şi la regiunea minieră Strâmbu Bariţ. La Strâmbu chiar şi populaţia maghiară a votat în bună parte lista BPD. În oraşe au votat cu lista BPD majoritatea muncitorilor români, o parte mică a funcţionarilor şi evreii. La ţară am avut câteva puncte de sprijin mai puternice unde nu s a dat pământ de loc.

În general, unde s a dat pământ şi în multe părţi, şi fără exproprieri, majoritatea ţăranilor a votat pentru Maniu. Populaţia maghiară atât la oraşe cât şi la ţară, cu mici excepţii – au votat cu o disciplină impunătoare pentru UPM. La armată după unele informaţiuni verificate circa 55- 60% s -a votat pentru Maniu, iar restul de 30-35% pentru BPD şi 5- 8% pentru UPM. Femeile mai ales ţărăncile – în majoritatea lor covârşitoare au votat cu PNŢ Maniu. De asemenea, au votat cu Maniu acele categorii de muncitori de la CFR şi de la Salina Ocna Dej, care nu de mult au venit de la ţară, au ceva pământ şi sunt încă şi astăzi în strânsă legătură cu satul.”

Deja în toamna lui 1946, comuniştii erau bine organizaţi şi controlau mediul universitar şi cel social din Cluj. Marele istoric clujean David Prodan îşi deapănă amintirile ca o mea culpa: „Cea mai mare ticăloşie a vieţii mele am făcut o în 1946, la alegerile celebre din acel an. Eram încă chipurile membru de partid, fără carnet, în inerţia activităţii de după 23 august. Fusesem implicat în procesul din 1943 de la Sibiu. Ne gândeam înainte de toate la scoaterea României din război. Proces împreună cu un grup de muncitori. Pentru alegeri, la stăruinţa imperativă în numele disciplinei de partid, după multe insistenţe am primit o circumscripţie, Tămaşa. Nu mi închipuiam că situaţia e chiar atât de gravă şi ruşii erau pe capul nostru. Şi de acum se ştia că suntem hărăziţi ruşilor. Mă gândeam că alegerile şi ele vor fi indirect o demonstraţie. De fapt ruşii erau cei care doreau să ştie care i situaţia. Rezultatul adevărat, ars pe loc, pe care l-am raportat la întoarcere era aproximativ de 85% pentru opoziţie (naţional ţărăniştii în frunte), 15% formaţiile guvernamentale, cu exagerare şi aceasta. Partidul, mulţumit de rezultat. Doar atât dorea. Am făcut o experienţă surprinzătoare: o disciplină neaşteptată la votare. Alegătorii, bărbaţi, femei, încolonaţi, până seara târziu intrau câte patru în cabine şi prompt, fără pierdere de vreme îşi dau votul (cu ştampila) şi lăsau locul următorilor. O ordine şi disciplină uimitoare, o conştiinţă neprevăzută, impresionantă, vădind o maturitate politică care m a uimit şi un nu categoric. M a întărit pentru toată viaţa în încrederea, în maturitatea politică a ţărănimii, pe care o aveam la suflet. Iată mă deplin compensat pentru riscul la care m am expus. Meritam doar o lecţie de pomină. Dar şi hotărârea luată de a demisiona din partid cu orice risc. Nu mi -a fost uşor, era o culpă care nu se practica, am rămas ca un prim demisionat din partid, cu hârtie în regulă. N -au lipsit, fireşte stăruinţele de revenire, perspectivele penalizării, un asemenea afront nu scapă uşor de penalizare. În tot cazul, nu mi -am ridicat carnetul gata. Am rămas totuşi până la urmă pe dinafară. Ba chiar am intrat în Academie, corespondent. Desigur şi în vederea că voi reveni. Ceea ce nu s a mai întâmplat. Sancţiunea a venit mai târziu, în 1952 sau 1953, cu abaterea de dreapta, un prilej de sancţiuni. Cu greu m am descurcat”.

Ionuţ Ţene

comentarii