In Memoriam: Ştefan Ioanid (1949 – 2009)

RUGĂCIUNE
Doamne, ai grijă de Ştefan.
Este deosebit.
Deschide-i Porţile Împărăţiei lin.
Şi dacă nu va fi de-ajuns cât a suferit.
Ia de la mine şi umple paharul de lacrimi.
Amin.
Ion MURGEANU

Biobibliografia poetului Ştefan Ioanid poate fi comprimată între două paranteze scurte, cât o ecuaţie: s-a născut la Braşov, iar în cei 60 de ani de existenţă a absolvit Facultatea de Filosofie din Bucureşti, o vreme a fost profesor, apoi ziarist, şi a publicat 6 volume, dintre care două au primit Premiul USR. De o generozitate înălţătoare, inocent şi curat emoţional şi sufleteşte, el nu a invidiat pe nimeni ca fiu al Poeziei şi nu s-a crezut mai presus de alţii, deşi versul lui scânteia într-o catedrală a spiritului superior.

Ştefan Ioanid crea un lirism fără anotimp, fiindcă el pendula, pascalian, între neant şi infinit. O viaţă întreagă s-a auto-exilat în sanctuarul (Scriptorium-ul) celor erudiţi, cină de taină la care invita, nocturn şi ritualic, umbra emblematică a filosofului-teolog medieval Anselmus (născut exact la o mie de ani după Hristos). Aici, în absida ,,cadaverică‘‘ a unor metafore de o extraordinară forţă expresivă, poetul a inventat ,,un limbaj întors în sine/ ca mineralele viitorului‘‘.

Ştefan Ioanid şi-a conceput poezia precum albina, fagurele: precis, economic, armonic, simetric – şi totul în mireasma spiritului nesăturat de sine. Aceasta este însăşi legea cristalelor de a se reflecta unul în altul (implozie în concentrare): „Ştiu de mult, Anselmus/ că perfecţiunea este/ înfricoşătoare şi totuşi/ mi-am dorit întotdeauna/ să scriu poemul perfect// poemul într-un singur cuvânt.”

Poetul s-a distanţat viforos de noi, avertizându-ne în ,,Prolegomenele morţii‘‘ (1998): „Nu se duce în Iad/ decât acea parte a omului/ care nu vrea să moară” şi, asta, fiindcă Moartea are o misiune misterioasă, sub protecţie divină.

Era un om fără de păcate. Şi dacă le-ar fi avut, le-a purificat prin cutele de aur ale poeziei sale, dăruindu-le cicatricelor fosforescente ale multelor lui suferinţi.

Ştefan Ioanid a fost ucis de o boală violentă şi înficoşătoare: cancer la limbă (epiteliom-carcinom). El, cel care tocmai scrisese, premonitoriu, în ultima sa carte, „Subteranele Fundaţiei” (2008): „un fluture negru îmi sfâşie gura”. Şi îşi încheiase opera luând cu sine: „atâtea cuvinte care nu vor exista niciodată”.

Poetul Ştefan Ioanid s-a sfârşit murmurând: „Oare, ce viteză o fi având întunericul?”…

Gheorghe ISTRATE
noiembrie 2009