Veronica Micle: Cea mai frumoasă poveste de iubire din literatura română | NapocaNews

Veronica Micle: Cea mai frumoasă poveste de iubire din literatura română


Dacă vrei să scrii despre Veronica Micle, să îi citeşti poeziile sau corespondenţa, să ţi-o imaginezi văzând-o cu ochii minţii, nu poţi s-o faci decât luând-o împreună cu Mihai Eminescu, căci dragostea ce i-a legat, a creat şi cele mai frumoase poezii de dragoste ale limbii noastre şi cea mai frumoasă poveste de iubire a literaturii române.

Gândind la frumoasa lor poveste de dragoste, cred că puţine sunt femeile care să nu fi visat să fie iubite ca Veronica, şi puţini bărbaţii care să nu fi visat să întâlnească iubirea întruchipată într-o femeie asemenea ei.

Iubirea dintre acest “înger blond”, Veronica şi Eminescu a fost mare, adâncă, a învins totul şi a reuşit să existe dincolo de răutăţile unor oameni care îi voiau despărţiţi. Iubirea tuturor a fost eclipsată de acea mare iubire a unui “chip de înger drăgălaş”. Eminescu, poetul-om, a fost fascinat de frumuseţea feminină a Veronicăi. Au fost şi câteva “focuri de paie” stârnite de Cleopatra Lecca-Poenaru sau de Mite Kremnitz, dar chipul Veronicăi le-a sters repede urma. Fata ei, Virginia Gruber scria : “Mama a fost plină de viaţă, plină de farmec, frumoasă, doamnă perfectă şi avea o voce superbă. În societatea aleasă pe care o vizita, din cauza acestor calităţi superioare, făcea umbră întotdeauna în jurul celorlalte femei”.

Nemuritoarea muză eminesciană s-a născut în Năsăudul ardelean în ziua de 22 aprilie 1850, în acelaşi an în care la Ipoteşti s-a născut “Luceafărul poeziei româneşti”, Mihai Eminescu. Tatăl Veronicăi, Ilie Câmpeanu, a fost un erou al luptelor conduse de Avram Iancu şi a murit în urma rănilor căpătate în luptă. Mama, Ana, rămasă văduvă, s-a mutat cu cei doi copii la Tg. Neamţ, apoi la Roman şi, în sfârşit, la Iaşi. Veronica a primit la naştere numele mamei ei, Ana, dar ea şi-a schimbat numele în cursul primar şi astfel a devenit Veronica. A fost un copil crescut în răsfăţul dragostei de mamă, deşi au trăit înfruntând multe nevoi materiale. Ea a urmat şcola primară şi cursurile gimnaziale la Iaşi, la Scoala Centrală, unde a fost bursieră. A fost o elevă excepţională, dând dovadă de o înteligenţă deosebită. A terminat şcoala în 1863 şi pe certificatul ei de absolvire este trecut calificativul “eminentă”. La examenul final a asistat rectorul Universităţii din Iaşi, profesorul universitar Ştefan Micle, ardelean de origine. El a fost vrăjit de frumuseţea, inocenţa şi inteligenţa ei şi, deşi era mai în vârstă cu 30 de ani, a cerut-o în căsătorie. La insistenţele mamei sale, peste un an, frumoasa şi tânăra Veronica, devine respectabila doamnă Micle, la numai 14 ani.

În tinereţea mea, am văzut-o pe Veronica cu ochii minţii, în ziua cununiei, timp de patru ani, aproape zi de zi, de câte ori intram sau ieşeam pe poarta şcolii ca profesoară, ori când îmi aruncam privirile pe fereastră. In faţa şcolii, pe acea străduţă foarte strâmtă. In centrul oraşului Cluj, se află bisericuţa “Bob” pe al cărui gard din zid gros şi purtând patina vremii, era o plăcuţă comemorativă. Pe ea sta scris că la această biserică, Veronica şi Ştefan Micle au fost cununaţi de preotul Ioan Pamfil, în data de 7 august 1864. Şi de câte ori nu m-a purtat gândul pe firul vieţii acestei femei cu un destin atât de deosebit, la tulburătoarea, fascinanta şi scurta ei viaţă!

A fost o soţie bună şi o mamă iubitoare. Pe soţul ei nu l-a iubit, dar nici nu l-a urât sau detestat, ci l-a respectat şi l-a preţuit ca om şi ca intelectual. Fiicelor ei, Valeria şi Virginia, le-a dat o educaţie aleasă şi le-a crescut cu dragoste, aşa cum fusese crescută şi ea de mama ei. Valeria a fost solistă de operă şi i se spunea “Privighetoarea Iaşului”, iar Virginia a studiat ştiinţele. Amândouă au scris poezii.

Veronica dispreţuia distracţiile uşoare şi festivităţile, pe care le ocolea, cu toată poziţia socială înaltă pe care o avea. Urmând sugestia lui Maiorescu că Veronica ar fi născută pentru a zăpăci destinele marilor bărbaţi, diferiţi istorici literari, biografi şi publicişti, în cursa pentru spectaculos, au creat Veronicai Micle efigia unei femei uşuratice, nestatornice şi indiferentă la sentimentele înalte ale poetului. Realitatea a fost tocmai invers, dar clişeul impus de o societate nedreaptă, grăbită şi superficială este greu de înlăturat cu toate dovezile incontestabile. Muza lui Eminescu nu a fost o femeie uşoară, nu era dornică de petreceri. Ea şi-a jertfit toată tinereţea familiei şi s-a preocupat atent de educaţia fiicelor ei. A făcut parte din societăţi de caritate, iar în timpul războiului de independenţă, a fost soră de caritate voluntară.

Dragostea dintre ea şi Eminescu a fost castă până la moartea lui Ştefan Micle (1879). Abia după moartea acestuia, după 7 ani de când s-au cunoscut, Eminescu i se adresează pe nume într-o scrisoare. Când i s-a permis, pe Eminescu l-a îngrijit cu multă devoţiune şi a participat la suferinţa lui cu toată fiinţa ei. Pe Eminul ei, cum îi plăcea să îl alinte, l-a iubit cu o dragoste profundă. Oricâtă răutate ar nutri cineva, nu se poate să nu se lase cuprins de tonul ars de iubire care se desprinde din scrisorile ei şi din poeziile pe care i le-a dedicat lui Eminescu, şi în marea majoritate, îi sunt dedicate lui. Poeziile ei sunt un adevarat jurnal de iubire, trecând prin toata gama de sentimente. Dragostea ei a fost atât de mare, încât l-a urmat pe Eminescu şi dincolo de pragul pământesc. A lăsat în urma ei două fete, pentru a-şi împlini destinul de iubită, săvârşind “nunta in cer”, infinit mai durabilă decât căsătoria cu acte.

Pe Eminescu l-a cunoscut în martie 1872, la Viena, unde se afla pentru un tratament. Il cunoştea doar după nume, numai după câteva poezii publicate. Tânăra Veronica, cu toate că era căsătorită, avea doua fetiţe, îşi respecta soţul, simţea că îi lipseşte o atmosferă veselă şi o iubire ideală învăluită în mister. Ea trăieşte acum primii fiori ai dragostei şi se comportă ca orice fată la vârsta ei. “Galopul biografiilor – cum zice Tia Şerbănescu – nu modifică vârstele organismului oricât le-ar brusca”. Legile firii nu ţin cont de convenienţele sociale. Veronica se afla la prima ei iubire aproape adolescentină, şi ca orice adolescent sau tânăr, ascultă această chemare, dincolo de orice raţiune. Cu un tact deosebit, ea va şti totuşi, ca în acelaşi timp să îşi respecte soţul şi familia, dar şi să dea frâu liber unei iubiri romantice. Până la moartea soţului ei, iubirea lor a fost pură şi neîntinată.

Intre ea şi Eminescu s-a născut o frumoasă idilă la Viena, care peste timp se va transforma în iubire profundă şi va continua apoi cu mici întreruperi până la moarte, şi chiar dincolo de graniţile vieţii, căci, cine ştie dacă nu se continuă frumoasa lor iubire în alte zări, într-o altă dimensiune, dincolo de coloana infinitului, dincolo de răutăţile celor care le-au stat împotrivă. Virginia, fiica Veronicai, scria despre mama ei: “l-a iubit pe Eminescu cu o iubire nemărginită. Împrejurările şi oamenii au făcut ca ei să nu fie uniţi niciodată. Veronica a refuzat cererea în căsătorie a mai multor pretendenţi, preferand să rămână “muza unui geniu, decât soţia unui prinţ”, aşa cum a afirmat ea.

Pe Veronica a atras-o, nu gloria, ci talentul pe care l-a intuit cu o mare precizie, egală cu cea a lui Maiorescu. Cu toate ca Eminescu publicase doar câteva poezii, intuiţia perfecta a Veronicai a facut-o să înţeleagă din capul locului ce valoare au. Ea l-a numit pe Eminescu poetul-geniu, înaintea altora, cam în acelaşi timp cu Maiorescu, dar cu mai multă fervoare. Chiar numai pentru intuiţia ei fără greş, ar trebui să îi recunoaştem inteligenţa şi calitatea gustului artistic. Eminescu, îndrăgostindu-se de frumoasa, spirituala, cultivata Veronica, cea plină de mister şi poezie, romantică şi provocatoare, îşi va întrerupe studiile şi se va întoarce la Iaşi ca să fie aproape de “dulcea minune”, “îngerul blond”. El îi dedică poezii eminente, iar ea îi dedică delicate versuri. O vizita în salonul ei de poezie sau se întâlneau sub teiul de la Copou. Când nu se puteau întâlni, comunicau prin scrisori. Ştefan Micle era îngăduitor cu această situaţie, având încredere în soţia lui, accepta ca Veronica să fie muza unui poet de geniu, aşa cum Laura a fost pentru Petrarca. Veronica şi-a înţeles din capul locului menirea. Şi-a asumat acest destin şi apoi l-a desăvârşit în chipul cel mai fericit posibil. Câte femei ar fi făcut asta?

Eminescu şi-a dat seama chiar de la început că Veronica întruchipează idealul feminin pe care l-a visat. El îi scria: “Adormind aseară cu gândul la tine şi deşteptându-mă dimineaţa tot cu el, aş putea să îţi scriu toată ziua fără să obosesc, dacă cititul nu te-ar obosi pe tine. Nu ştiu de ce, orice lucru, chiar şi acelea care nu au a face deloc cu tine, îmi aduc aminte de tine. Ce ai tu de împărţit cu teii, cu florile şi frunzele de tei? Poate unde eşti aşa de dulce, ca mirosul frunzelor acestora. Şi dacă se întâmplă pe tine să te văz,/ Desigur că la noapte un tei am să visez./ Şi dacă se întâmplă să întâlnesc un tei,/ Desigur toată noaptea visez la ochii tăi”.

Veronica îi răspundea: “Imbătată de florile teiului, de vorbele ademenitoare şi dulci, de tot ce ne înconjoară, acolo pe bancă la Copou, mă credeam lângă tine cea mai fericită femeie”. Eminescu o iubea cu patos, cu putere şi cu sinceritate. “Mi-e dor de tine, moţule ce esti, femeie gentilă şi dulce, inteligentă şi radioasă, frumuseţea frumuseţilor şi floarea florilor”.

Eminescu se adresa iubitei cu apelative ca: “Scumpa mea amică, Dulcea mea doamnă, Măi îngeraşule, Dulce şi dragă Cuţa, Draga mea copilă, Stimabilă doamnă şi respectată mea amică, Doamna mea, Dulcea mea Veronică, Draga, dulcea şi îngereasca mea Cuţă, Momoţi dragă, Draga mea Veronicuţa, Draga mea Nicuţa, Măi Momoţelule, Dragă şi mititica mea Moţi, Fetiţule dragă, Dragul meu bobocel moţat, Măi ramură de liliac”. Veronica îi răspundea: “Miţule iubit şi al meu scump şi drăgalaş, Miţule, Băiet iubit şi drăgalaş, Eminul meu, Eminescul meu iubit, Scumpul meu Eminescu”.

Când Ştefan Micle s-a stins din viaţă, a lăsat-o pe Veronica şi pe cele două fetiţe fără sprijin material. Veronica i-a scris lui Eminescu: “Toţi duşmanii or să se bucure de moartea lui Micle, crezând că aceasta bucurie se reflectă şi în sufletul meu. Dar nu. Sentimentul care mă călăuzeste în acest moment este cu totul altul”.

Prima persoană care a aflat despre marea lor dragoste, a fost confidentul lui Eminescu, Titu Maiorescu. La început nu s-a opus. A considerat că fiecare poet trebuie să aibă muza lui. Mai târziu, când Eminescu şi-a mărturisit intenţia de a se căsători cu Veronica, Maiorescu s-a folosit de autoritatea lui opunându-se căsătoriei. Se temea că această împlinire îi va aduce fericirea supremă şi atunci nu ar mai fi avut motiv “să plângă aşa frumos”. Din dragostea lui pentru Veronica se “naşteau” poezii geniale pe care poetul le dedica muzei sale.

Într-o scrisoare din 1882, Eminescu îi scria: “Tu ai fost şi eşti viaţa mea, cu tine s-a început şi s-a incheiat şi dacă nu traiesc pentru a gandi măcar la tine, nu am la ce trăi”. „Nu voi iubi niciodată altă femeie şi tu rămâi în mintea mea şi în sufletul meu ceea ce ai fost totdeauna: visul de aur al vieţii mele, singura mea aspiraţie, şi viaţa cu tine, singura mea speranţă”. Eminescu o prezenta pe stradă amicilor lui drept logodnica sa.

Cercul “Junimea” s-a opus ostentativ. Maiorescu afirma că “nu merită această cinste”, deoarece ar fi o “uşuratică”. Pe deasupra este “o femeie fără avere”. Probabil Maiorescu nu i-a putut ierta Veronicăi faptul că la 14 ani, depusese mărturie împotriva lui într-un proces de moralitate. Eminescu şi Veronica nu s-au căsătorit deşi erau legaţi printr-o puternică dragoste şi o sumă de afinităţi. Neîmplinirea căsătoriei a adus după sine o mare tragedie. Moartea i-a răpit prematur.

Veronica i-a închinat şi ea frumoase şi delicate versuri adunate în volumul “Poezii” în 1887. Eminescu era încântat de acest volum. “Cartea ei e veşnic nouă pentru mine. Ce frumoase versuri întâlneşti în cărticica asta”. Chiar dacă aceste poezii îi erau dedicate, Eminescu nu era omul care să făcă concesii pe această linie, el era sincer în aceste aprecieri. Cele mai valoroase poezii oglindesc dragostea ei, ca un adevărat jurnal poetic de dragoste, cuprinzând toată gama de sentimente: bucurii, supărări, momente pasionale, revolte, temeri, mărturisiri, împăcări. Versurile ei parcă stabilesc o complicitate cu cititorii. Au valoarea sincerităţii şi a unei graţii de necontestat: „De câte ori am tresărit/ La fiece mişcare,/ Crezând că poate vei veni/ O, dulce alinare.// De câte ori am plâns/ Văzând că noaptea vine/ Şi lampa singură s-a stins,/ Iubite, fără tine//” (Lampa).

Dacă nu ar fi avut decât meritul de a fi muza lui Eminescu, Veronica ar trebui veşnic venerată. Dar ea a fost mai mult decât atât, a fost un om minunat şi o scriitoare cu mijloace de expresie delicate. Veronica este una dintre primele poete din literatura română. Tudor Vianu remarca cu obişnuitu-i discernământ: “Veronica Micle este primul poet eminescian, primul discipol al marelui poet, cu versuri stilizate şi tipizate în factură poetică a epocii, cu nimic mai prejos de cele ale tuturor poetilor care creaseră în aceeaşi vreme nivelul liric general”. N. Iorga a comparat-o cu “o eroină antică”, iar Duiliu Zamfirescu o considera “poeta unui cult”.

Volumul ce cuprinde corespondenţa dintre M. Eminescu si Veronica Micle şi poartă titlul “Dulcea mea doamna/ Eminul meu iubit”, cuprinde numeroase scrisori până acum necunoscute. Volumul acesta prezintă o spectaculoasă redimensionare a figurii Veronicăi Micle. Ni se dezvăluie o femeie superioară, inteligentă, cultivată, care l-a iubit şi înţeles pe Eminescu.

Referindu-se la puternica personalitate a Veronicăi Micle, George Munteanu spune: “Veronica dispune de infinite resurse proprii sexului ei pentru a-l ţine în neîntreruptă uimire şi în pornirea de a o adora. Are directitate de caracter, fire deschisă, fermecator comunicativă, menită să surprindă agreabil-tiranic prin toate manifestările ei. Atâtea cuvinte şi moduri întregi de exprimare, care în gura altei femei ar fi sunat trivial, la Veronica se salvează prin spontaneitate, firesc, autenticitate a trăirii. Este o copleşitoare feminitate prototipică în scrisul şi în felul ei de a fi, este acel “feminin”, atat de admirat, de cântat şi uneori blestemat de către bărbaţi. Veronica era deplin conştientă de toate acestea”.

Putea oare Eminescu să nu observe aceste valori feminine? Care altă femeie i-ar fi oferit mai mult şi în aşa fel ca să nu stârneasca ironiile unui şir nesfârşit de critici? Cum trebuia să arate acea femeie? Veronica a fost prima şi singura femeie care l-a iubit pe Eminescu.

Faţă de o fire atât de expansivă, temeinic ancorată în concret, ripostand cu măsuri adecvate la nedreptaţi, jicniri, bârfe, Eminescu se simţea oscilatoriu, la polul celălalt. “Neavând curajul vieţii, neavând o rază de senin în suflet, am îndrăznit cu toate astea a te iubi, am pus dorinţa de a fi a mea peste orice consideraţii şi peste orice cuvinte de cruţare aş fi vrut”. Firea tonica a Veronicăi era binefacatoare pentru Eminescu. “Eminescu al meu, singurul şi unicul obiect al dragostei mele, singurul si unicul obiect al durerii si fericirii mele, dacă între tine şi mine e dragoste, noi trebuie să binecuvântăm împreună ironia soartei. În mizeria asta a lumii trebuie să primim cu inimă bună o clipă de fericire pe care ne-o dă fatalitatea, cu toată ferocitatea ei razbunătoare”.

Tia Şebănescu a publicat un amplu eseu în România liberă în 1992 comentând cu multă competenţă şi mult fler feminin aura personalităţii Veronicăi Micle aşa cum se desprinde din corespondenta lor. Printre altele, ne spune: “Şi-a dozat foarte bine notele comportamentului. A ştiut să fie muza ideală: cochetă când trebuia, indiferentă când trebuia, fidelă mereu şi înfidelă din când în când, adică exact cât era necesar pentru ca această iubire să-şi găsească mereu prospeţimea, şi ca poezia să înflorească pe soluri noi, copleşitoare când se cuvenea şi, în fine, solidară şi în moarte. Pentru o femeie care se afla sub reflectoare ce-i cântăreau fiecare pas, s-a descurcat admirabil. A fost discretă şi delicată şi a ştiut să întreţină buna funcţionare a discernământului, observând reaua credintă. Iubirea lor s-a desfăşurat vrând-nevrând la scena deschisă, în care oricine se simţea îndreptăţit să intervină”.

Veronica a cântat necontenit două arii simultan – cea a femeii egală în iubire cu bărbatul şi cea a poetei subalterne marii poezii eminesciene: „Vârful nalt al piramidei, ochiul meu abia-l atinge./ Lângă-acest colos de piatră, vezi tu cât de mică sunt,/ Astfel tu-n a cărui minte universul se răsfrânge,/ Al tau geniu peste veacuri rămânea-va pe pământ./ Şi doreşti a mea iubire. Prin iubire pân-la tine/ Să ajung şi a mea soartă azi de soarta ta s-o leg./ Cum să fac! Cand eu micimea îmi cunosc atat de bine,/ Când mareaţa ta fiinţă, poate nici nu o-nţeleg” (Lui Eminescu). Sunt versuri pline de adoraţie şi de modestie, publicate în 28 august 1885. În această poezie, adevărat testament poetic, impresionează conştiinţa propriei micimi în faţa genialităţii poetului iubit, dar mai ales faptul că nu s-a sfiit s-o arate. Când Eminescu se îmbolnăveşte în 1883, Veronica spune: „Să pot întinde mâna, s-o pun pe fruntea ta,/ Încetul la o parte, şuviţele le-aş da./ Senină să rămâie, curată ca un crin,/ Icoană de iubire, la care mă închin”.

Scânteierile inteligenţei şi ale iubirii au facut-o pe Veronica să prevadă totul. Încă de la 27 de ani, pe o fotografie dăruită lui Eminescu nota urmatoarea dedicaţie: „Sufletul meu şi după moarte va căuta umbra poetului iubit”. În 1881 îi scria: “noi vom muri departe unul de altul, poate fără să ne plângem măcar unul pe altul”, apoi: “eu îţi voi aduce ca jertfă viaţa mea” (1882).

Şi Veronica şi-a ţinut jurământul de credinţă. Viaţa crudă şi nemiloasă, a făcut ca Eminescu să fie smuls din braţele îngerului de pază. Murind, el a luat şi viaţa Veronicăi cu sine, dăruindu-i nemurirea. La numai 50 de zile de la moartea lui Eminescu, la mânăstirea Văratec, Veronica îşi cheamă prietenii şi le citeşte dintr-un jurnal pe care îl alcătuise în ultimile zile, “Dragoste şi Poezie”. Acolo a transcris poeziile pe care i le dedicase lui Eminescu şi unele din cele care i-au fost dedicate ei, însoţindu-le cu comentarii. Şi-a procurat arsenic de la farmacie şi în timpul nopţii, acesta i-a adus sfârşitul. Ea a săvârşit un gest ca în antichitatea greaca, aşa cum a subliniat N. Iorga.

Şi astfel, în curtea bisericii “Sf. Ioan” din Văratec, îşi doarme somnul de veci cea mai frumoasă şi mai cultă femeie a vremii ei, muza poetului-geniu, Mihai Eminescu, departe de mormântul acestuia pentru care şi-a jertfit viaţa din iubire fără margini. Dar ei sunt legaţi pe vecie prin iubire, căci prin această dovadă supremă a Veronicăi, ea s-a legat de Eminescu şi în cer. Iubirea lor va trăi veşnic şi pe pământ prin cei care se apropie cu dragoste şi căldură de poeziile lor şi citindu-le corespondenţa, pătrunzându-se de iubirea care i-a unit. Tragedia finalului vieţii lor este copleşitoare: „Ce s-au ales din două vieţi?/ O mână de cuvinte,/ Căror abia le-or da un preţ/ Aducerile-aminte”.

Referindu-se la scurta ei viaţă, Tia Şerbanescu spune: „Te şi întrebi când a avut timp Veronica Micle în numai 39 de ani să fie o elevă strălucită, o voce căreia i s-a oferit angajamente într-o trupă de operă, martoră într-un proces ce i s-a intentat lui Maiorescu, o soţie ireproşabilă – din punctul de vedere a lui Ştefan Micle – mamă a două fiice (cărora le-a dat o bună educaţie), soră de caritate voluntară în războiul de independenţă, poetă şi traducătoare, o bună pianistă, o vaduvă cu necazuri financiare şi, mai presus de toate acestea, iubita pasionată şi inspirată a lui Eminescu”.

Poezia lui Eminescu este imposibil de înţeles fără Veronica Micle. Iubirea pentru Veronica s-a transformat într-o nota muzicală nelipsită din tot ceea ce se înţelege prin poezie de iubire eminesciană. Astfel ei au creat cea mai frumoasă poveste de iubire a literaturii române, trezind în sufletele cititorilor visul tainic de a întâlni o astfel de iubire.

Elena BUICĂ
ianuarie 2010
Toronto, Canada

Stiri Asemanatoare:



Comentarii

3 comentarii

  1. Claudiu says:

    Iubirea “pura si neintinata” e o idee idealista, nimic mai mult. Veronica si-a inselat intai sotul facand dragoste cu Eminescu cu trei ani inainte de a muri Micle. Apoi l-a inselat pe Mihai Eminescu cu Caragiale, lucru pe care poetul nu l-a putut uita sau ierta niciodata, asa cum atesta scrisorile lui Eminescu catre Veronica. De asemenea, la 16 ani Veronica a depus marturie mincinoasa impotriva lui Titu Maiorescu acuzandu-l ca a sedus o minora de la scoala de fete din Iasi.
    Titu Maiorescu apoi l-a influentat pe Eminescu fiind categoric impotriva casatoriei lui Eminescu cu Veronica.

  2. ioana says:

    Nu cred ca Veronica a avut o relatie cu I.L.Caragiale ,cred ca l-a iubit cu adevarat pe Eminescu ,altfel a dupa moartea poetului ,ar fi putut linistita sa traiasca alaturi de cel cu care l-a inselat.Veronica a mai trait putin dupa moartea lui EMINESCU ,chiar crezi ca daca ,ar l-ar fi inselat si nu l-ar fi iubit,ar fi murit atat de repede?

  3. Crinul says:

    @Ioana – Daca ai fi citit corespondenta dintre V.Micle si Eminescu – aflai multe… Chiar Veronica i-a spus lui Eminescu ca a avut o relatie intima cu Caragiale – fapt ce l-a facut pe Eminescu (la un Craciun) de fata cu Maiorescu – sa-l bruscheze (din gelozie) pe Caragiale.

    Deci,Ioana, comentatorul Claudiu este un tip informat! Asa ca informeaza-te si tu…!

    Cat despre articol: 10 cu FELICITARI autoarei!!!

Comentati