Pagina principala / Editorial / Vocaţia trădării la români: prinderea şi uciderea „comandirului” Tudor Vladimirescu

Vocaţia trădării la români: prinderea şi uciderea „comandirului” Tudor Vladimirescu

Tudor Vladimirescu s-a retras din Bucureşti, la ştirea că Poarta Otomană şi-a trimis trupele peste Dunăre să pedepsească mişcarea sa şi a eteriştilor lui Alexandru Ipsilanti. Dacă până atunci a făcut jocul conspiratorilor din Eterie, ce doreau pornirea unei mişcări pan-creştine anti-otomane în Balcani, cu sprijinul Ţarului rus, odată cu dezavuarea acţiunii sale şi a Eteriei de către împăraţii Sfintei Alianţe, întruniţi la Laibach în martie 1821, Tudor a ales să joace numai cartea „partidei naţionale”, în înţelegere cu turcii împotriva eteriştilor. A trimis scrisori secrete către paşa din Silistra, asigurând Poarta că acţiunea sa nu este împotriva suzeranităţii otomane, ci pentru îndreptarea nedreptăţilor seculare făcute de greci şi fanarioţi. Prin aceste scrisori Tudor o rupea cu Eteria abandonată de Ţar, dar şi cu puterea protectoare a Rusiei, care în secret finanţase şi sprijinise logistic revoluţia, pentru a se crea tensiuni în Balcani şi a da prilej pentru o intervenţie armată în vederea împlinirii Testamentului lui Petru cel Mare, ca ruşii să ajungă la strâmtori şi a le controla. Scrisorile au căzut în mâna spionilor Eteriei şi a ruşilor, fapt ce a însemnat condamnarea la moarte a lui Tudor, care din 1812 fusese racolat ca agent de influenţă al puterii răsăritene. În lumea conspiraţiilor şi serviciilor secrete orice trădare se pedepseşte cu moartea. Tudor fusese în urma războiului ruso-turc din 1807 – 1812 un luptător de partea Ţarului. Drept mulţumire pentru faptele sale de sprijinire a armatei ruse în luptele din Oltenia, Tudor a primit gradul de locotenent în armata ţaristă, medalia Sf. Vladimir şi chiar un inel cu diamante, ajuns, prin curier personal, chiar de la împăratul Alexandru I. Mai mult, Tudor a primit statutul de sudit, adică de cetăţean rus, fiind protejat de către consului rus Pini de la Bucureşti, care l-a şi fiinanţat, între 1817 şi 1821, cu suma de 136 mii ruble, fapt recunoscut de către Tudor într-o scrisoare.

În retragere, Tudor s-a gândit să se baricadeze în mănăstirile întărite din nordul Olteniei, Cozia şi Tismana, unde erau cazate garnizoane de panduri, cu gândul de a-şi negocia pe picior de forţă cu turcii poziţia politică. Poate a fost inspirat şi de mişcările sârbilor în lupta de eliberare, conduşi de Miloş Obrenovici sau Caragheorghe. Tudor s-a instalat mai întâi la Goleşti, în foişorul de deasupra porţii caselor lui Dinicu Golescu, iar oastea sa a cantonat-o în apropiere. Zilele următoare aveau să fie decisive pentru soarta pandurului din Vladimiri. Greşeala principală a lui Tudor a fost că s-a înconjurat de căpitani de arnăuţi, de origine alogenă: aromâni, greci, bulgari, ca Iordache Olimpiotul, Dimitrie Macedonski, Hagi Prodan sau Alexandru Nicolaevici. Aceştia erau dedicaţi luptei Eteriei de eliberare a Balcanilor şi nu aveau nicio afinitate în legătură cu soarta Ţării Româneşti, pe care o vedeau doar ca o bază pentru eliberarea Eladei şi a popoarelor sud-dunărene. În secret, Ipsilanti dorea ca Ţările Româneşti să fie predate Rusiei, ca şi compensaţie la sprijinul eliberării Peloponesului.

Şi în marşul spre Bucureşti, Tudor se arătase de o severitate excesivă faţă de pandurii ce se dedau la acte de indisciplină. După plecarea din Bucureşti, purtarea sa în această privinţă a devenit şi mai aspră. Abia începuse marşul că la Bolintinul din Vale doi tineri panduri, care luaseră nişte pânză din casa unui ţăran, sunt omorâţi de Tudor cu însuşi mâna lui. În zile ce au urmat, în drum spre Găeşti a mai pus să fie spânzuraţi sau împuşcaţi, tot pentru pricini asemănătoare, alţi panduri. Tudor nu vedea armata sa ca una revoluţionară şi, deci, cu posibilităţi de manifestări anarhice de jaf şi abuzuri, ci ca o armată regulată. Dar şi aşa măsurile sale erau prea aspre. În nici o armată regulată nu sunt ucişi de către comandant, căpitanii sau sldaţii că au furat mâncare sau bunuri de la localnici. Eventual sunt pedepsiţi cu carceră şi alte corvoarde militare, dar nu cu moartea. Mai mult, cât a fost Domn Tudor la Bucureşti s-a îndepărtat de masele ţărăneşti prin înţelegerea cu boierii şi refuzând ca ţăranii să prade conacele sau să pună mâna pe moşii. Excesul sangvinar a lui Tudor a atras ura căpitanilor săi şi chiar a trupei înlesnind complotul eterist de-al lichida şi scoate din luptă.

Pe semne îngrijorat de extinderea acestor abateri, pe care le considera de o mare gravitate, Tudor a cerut căpitanilor săi, încă înainte de Goleşti, să-i dea în scris că vor răspunde cu propria lor viaţă pentru călcarea rânduielilor din subunităţile lor. Patru dintre căpitani n-au vrut însă să semneze un asemenea act. Tudor a socotit acest refuz ca o înfrângere a autorităţii sale şi a căutat să se răzbune.

Răzbunarea aceasta, după alte izvoare, pornea însă dintr-o altă pricină. Prinzând de veste că Hagi Prodan, D. Macedonschi şi Alexandru Nicolaevici (acesta din urmă comandant al bulgarilor din oastea pandurească) vor să-l predea lui Iordache Olimpiotul, pentru a fi dus în faţa lui Ipsilanti. Tudor a căutat să şi-i apropie pe cei mai credincioşi dintre căpitanii săi, cerându-le şi un legământ scris că se vor opune oricărei asemenea încercări. Peste măsură de furios pe cei patru căpitani care au refuzat legământul, Tudor a pus să fie spânzurat Ioniţă Urdăreanu, iar altul Enescu, să fie legat, pentru a fi bătut a doua zi şi trimis la ocnă. Aşteptându-se pe semne la represiuni, ceilalţi doi se ascunseseră şi nu i-a putut găsi.

Luată fără nici o judecată, măsura aceasta groaznică împotriva unuia dintre cei mai tineri şi mai iubiţi căpitani ai săi, al cărui trup neînsufleţit atârna acum sub sălcii, luminat sinistru de focurile la care pandurii îşi fierbeau mămăliga de seară, a stârnit mâhnirea întregii tabere. Abia a doua zi, din porunca lui Tudor, Ioniţă Urdăreanu a fost coborât din ştreang şi înmormântat. A fost măsura care a umplut paharul nemulţumirilor. Urdăreanu era un căpitan frumos, tânăr şi bălai, iubit de trupă. În aceea noapte fatidică căpitanul eterist Dimitrie Macedonschi cere căpitanilor lui Tudor să i se jure credinţă şi legământ scris. Mihai Cioranu, aghiotantul lui Tudor a auzit de trădare, dar nu a avut curajul să-l anunţe pe Tudor care dormea la etaj în foişor, deoarece santinelele trecuse de partea conspiratorilor şi ar fi ucis pe oricine s-ar fi apropiat de camera Comandantului.

Dimineaţa, 21 mai 1821, însoţit de un grup de arnăuţi şi de câţiva căpitani ai săi, Iordache Olimpiotul sosit în tabăra pandurilor, şi urcând în foişorul unde se afla Tudor, i-a cerut explicaţii despre uciderea lui Urdăreanu şi a căpitanilor. Mândru şi demn, Tudor i-a răspuns înţepat că se află ,,cu sabia în ţara sa” şi că răspunde de faptele sale în faţa celor care sunt în drept să-i ceară socoteală. Aici, Tudor şi-a afirmat crezul românesc al mişcării şi dorinţa de a o rupe cu Eteria, dezavuată de Ţar, fapt ce-l elibera de jurământul dat acestora, în casa grecului C. Samurcaş. Tudor a bănuit că a fost părăsit de proprii căpitani şi s-a predat în faţa unui miting „spontan” făcut de panduri şi căpitani: Iordache Olimpiotul îi întreabă pe căpitanii şi pandurii întorşi de la biserică – unde Tudor, după o noapte de chibzuiţă, a hotărât să-l înmormânteze creştineşte şi cu onoruri militare pe Ioniţă Urdăreanu: „- Pe cine vreţi comandir, tot pe slugerul Tudor sau pe gospodarii Macedonski şi Hagi Prodan: Căpitanii şi pandurii, proşti şi supăraţi pe nechibzuita asprime a lui Tudor, au început să strige toţi într-o glăsuire: Ba pe Macedonski şi pe gospodar Hagi Prodan! Iar pe slugerul Tudor nu-l mai voim.”. Soarta lui Tudor era pecetluită de pandurii săi. Sabia i-a predat-o căpitanului Cacaleţeanu. A primit alt cal şi a fost dus apoi, după ce a fost scos din lagăr, cu o trăsură de poştă, păzit de arnăuţi, la Târgovişte la sediul cartierului general al lui Al. Ipsilanti. Nu se poate explica cum Tudor a crezut senin că poate să se înţeleagă cu Alexandru Ipsilanti după ce Iordache Olimpiotul i-a arătat scrisorile de înţelegere cu turcii şi pe care el şi-a recunoscut semnătura. Pe de altă parte, e de neînţeles trădarea pandurilor şi a căpitanilor de a accepta ca liderul lor să fie luat prizonier, umilit pe un cal de împrumut, din mijlocul taberei. Numai explicaţia că Tudor era excesiv de sever şi au acceptat să fie ridicat de Eterie cade. Mai degrabă pandurii îl vedeau pe Tudor ca un mandatar al Eteriei, ca un supus Rusiei, pe care organele acestora au dreptul de-al judeca pentru că şi-a trădat jurământul de a lupta până la moarte împotriva turcilor, ba, mai mult, înţelegându-se cu aceştia. Ei nu au înţeles poziţia politică a lui Tudor după martie 1821, când acesta reprezenta numai interesele românilor şi ale Ţării Româneşti, acelea de a se înţelege cu turcii pentru asigurarea unei stabilităţi politice, care nu mai avea nimic de a face cu aventurierii greci părăsiţi de Rusia. Tudor dorea domn pământean pentru patria sa, nu fanariot grec. Tudor era deja „în ţara sa cu sabia sa” şi acum reprezenta lupta de eliberare a poporului său care nu mai avea nimic în comun cu eşuata bătăliei a Eteriei pentru eliberarea Eladei. Mai târziu, pandurii lui Tudor şi-au dat seama de greşeală, dar au fost minţiţi de eterişti că Tudor a fost trimis în Rusia spre judecată. În fapt, Tudor a fost judecat la Mitropolia Târgoviştei de către Al. Ipsilanti şi Eterie şi condamnat la moarte. Tudor le-a spus că nu se teme de moarte. Mihai Cioranu, aghiotantul lui Vladimirescu, trimis la Piteşti după arestarea lui Tudor, pretinde că l-ar fi văzut şi l-ar fi auzit spunând: ,,Şi ce vreţi de la un om pe care, după vicleniile ce aţi urmat şi aţi întors chiar oştirea lui de l-au dat în mâinile voastre (…) Vreţi să mă omorâţi ? Eu nu mă tem de moarte. Eu am înfruntat moartea în mai multe rânduri. Mai înainte de a ridica steagul spre a cere drepturile patriei mele, m-am îmbrăcat cu cămaşa morţii”.

Ipsilanti şi-a dat seama că public nu poate pune sentinţa în aplicare, el fiind străin de legile pământului. Lăsat „liber” în curtea Mitropoliei lui PS Ilarion bulgarul, jurat Eteriei, Tudor este dus de Vasile Caravia într-o încăpere şi torturat pentru a se afla unde a ascuns comorile. Halucinant, apoi iar e lăsat „liber”, pentru a se justifica asasinatul şi e dus de Caravia şi câţiva arnăuţi la grădinile din spatele Mitropoliei şi ucis cu lăncile, iar apoi îi este tăiat capul. Trupul îi este  aruncat într-un puţ. După unele documente trupul i-a fost aruncat într-o „umblătoare” din spatele Mitropoliei, de fapt o latrină. Tragic sfîrşit. Pandurii rămaşi la oaste, au fost conduşi de căpitanul Ion Solomon, şi au repurtat o strălucită victorie împotriva turciile pe dealurile cu vii de la Drăgăşani. Când pandurii au aflat adevăratul sfârşit al „comandirului” Tudor s-au împrăştiat. Oastea eteristă, condusă de fanfaroni şi tineri mavrofori, a suferit, pe malul Oltului la Drăgăşani, o înfrângere catastrofală. Ipsilanti a fugit ruşinos în Transilvania, urmărit de proprii soldaţi ce doreau să-l ucidă că nu le-a plătit lefurile. În perioada contemporană, an de an, autocare cu turişti greci vin la Drăgăşani să depună flori la un monument ridicat de comunişti în memoria mavroforilor eterişti.

Trădarea lui Tudor Vladimirescu de către proprii căpitani şi panduri este şi acum un mister greu de dezlegat de către istorici. Trădarea urmează marile noastre personalităţi în istorie, ca un blestem care pare că nu se mai sfârşeşte.

Ionuţ Ţene

comentarii

Raspunsuri

• Vocaţia trădării la români: prinderea şi uciderea „comandirului” Tudor Vladimirescu | Blog Noua Dreaptă