Pagina principala / Editorial / Dileme raţionale despre Adrian Marino

Dileme raţionale despre Adrian Marino

Marele cărturar clujean Adrian Marino a fost un jalon al culturii raţionalizate româneşti, un demn urmaş al sincronismului lui Eugen Lovinescu. Personalitatea sa enciclopedică a indus numeroase invidii şi idiosincrazii legate de gelozia intelectuală. A fost un om complet, care a introdus rigoarea ştiinţifică în abordarea istoriei şi cronicii literare post-belice. Într-o vreme când unii se considerau mari istorici şi formatori de axiologii literare pe baza unor biete recenzii ocazionale prin revistele literare ale momentului, Adrian Marino scria tratate solide fundamentate pe o asiduă cercetare şi atentă acribie ştiinţifică. E cunoscută şi apreciată cartea sa în şapte volume: Biografia ideii de literatură. Cărţile lui au fost traduse în zeci de ţări. De aceea, recentul scandal mediatic din lumea vremelnică a intelectualilor noştri nu m-a mirat, în urma anunţului apariţiei memoriilor lui Adrian Marino la Editura Polirom, deoarece marele cărturar clujean a fost un incomod în timpul vieţii lui  pentru verticalitatea opiniilor sale şi acuzele aduse intelectualităţii dâmboviţene cocoţată pe sinecurism, securism, fraternizare cu regimul comunist şi amoralism. Atacurile sale sunt fireşti. În 1948, Marino era asistentul lui George Călinescu, un tânăr deştept şi frumos, pentru ca, mai apoi, comuniştii să-l înfunde în puşcărie 9 ani, apoi alţi 6 ani, prin domiciliu forţat în Bărăgan, asta în timp ce lepre şi nulităţi intelectuale erau promovate de regimul bolşevic la catedre şi institute flologice pe bani mulţi, făcându-şi notorietate şi un statut social construit pe perversităţi ideologice. Frustrarea lui Marino în acest sens este de înţeles. Atacurile lui Adrinan Marino din memoriile „Viaţa unui om singur” sunt dure: Eugen Simion, „un carierist feroce”, Dinescu, „golănaş, suburban, incult, agresiv şi obraznic”. Face nişte remarci dure la adresa unor corifei care “taie şi spânzură” în viaţa literară de azi: Despre Andrei Pleşu „Mi se părea ridicol a fi exclus din literatura română de acest moralist cu lipsă la cântar care împrumută de la alţii titlul unei cărţi („Minima moralia”) fără s-o declare.” Despre Gabriel Liiceanu „Liiceanu devine conştiinţa naţiunii. Al său «Apel la lichele », supremul manual de etică civică. O astfel de mentalitate transformată în monopol cultural este plină de implicaţii nocive.” De asemenea, criticul, care dezaprobă şi alte personalităţi culturale, printre care şi H. R. Patapievici, Fănuş Neagu sau Cristian Tudor Popescu, afirmă că Nichita Stănescu sau Marin Sorescu nu sunt egali sau comparabili cu Lucian Blaga ori Tudor Arghezi: „Reputaţiile lor s-au impus pe un teren gol, când aceşti într-adevăr mari scriitori erau scoşi din circulaţie”. Reacţia nu a întârziat să apară: Mircea Dinescu: „Marino minte şi mort”. Mircea Dinescu, membru CNSAS, susţine că Adrian Marino a fost racolat de Securitate ca informator al Direcţiei a III-a şi apoi al SIE. Autobiografia „Viaţa unui om singur”, scrisă de criticul Adrian Marino, care va apărea luna viitoare, la cinci ani de la moartea sa, la Editura Polirom, din care EVZ a publicat ieri în exclusivitate fragmente, a provocat reacţii puternice din partea personalităţilor culturale criticate în volum. Mircea Dinescu, caracterizat în carte drept „golănaş, suburban, incult, agresiv şi obraznic”, denunţă autorul ca fost informator al Securităţii. „Există la CNSAS documente care dovedesc faptul că Adrian Marino a fost informator în Direcţia a III-a”, a susţinut Dinescu, membru în Colegiul CNSAS, într-o declaraţie dată duminică EVZ. Ieri, acesta a revenit cu detalii. „Marino a lucrat şi pentru SIE, în diaspora. Minte şi mort. În vreme ce eu eram arestat la domiciliu, el se întâlnea cu băieţii în Cişmigiu şi dădea informaţii. Îi plăcea Cişmigiul, criticul nostru era foarte «romantic»”, a mai spus, caustic, Mircea Dinescu, fără a arăta şi documentele doveditoare. Academicianul Eugen Simion îl iartă peste timp şi-l iartă pe Adrian Marino pentru declaraţiile făcute. Pe de altă parte, Criticul Nicolae Manolescu, cu care Marino a semnat o perioadă articole la două mâini în „Contemporanul”, îl creditează însă pe Mircea Dinescu. „Dinescu are dreptate, deşi este mult prea slobod la gură şi n-ar avea dreptul să dea asemenea informaţii”, spune Nicolae Manolescu. Legătura lui Marino cu Securitatea s-ar fi putut dezvolta, potrivit lui Dinescu, în perioada în care Marino a fost plecat în străinătate. Între 1971 şi 1972, Marino a făcut o specializare în Elveţia, supervizat de marele comparatist, profesorul René Étiemble.”

E disproporţionat contra-atacul găştii literare de azi: Patapievici, Pleşu, Liiceanu, Manolescu, prin gura portavocii Mircea Dinescu, că Adrian Marino a fost informator SIE, de fapt DIE. La o opinie legată de literatură şi atitudine morală, aceştia răspund că Marino nu ar fi fost aşa curat “ideologic” şi ar fi fost agent de influenţă în exterior al Securităţii.

Acuzele sunt distorsionate şi nu prejudiciază imaginea şi valorarea personalităţii şi operei enciclopedice a lui Adrian Marino, ci ne evidenţiază numai cum otrava comunismului şi a obedienţei ideologice a infestat intelectualitatea post-belică. Sigur, că cine a stat în puşcărie zeci de ani, nu poate fi acuzat că la ieşire a semnat un angajament cu Securitatea pentru a trăi liber ca să nu moară în bătaie în beciurile Aiudului. Ar fi imoral ca noi, cei care trăim în era consumerismul, să-i acuzăm pe acei oameni care au cunoscut iadul puşcăriilor comuniste. Mai, imorali îi consider pe cei ca şi Dinescu, Manolescu sau Pleşu, care au cunoscut deliciile şi beneficiile colaborării cu regimul comunist, unul la Ştefan Gheorghiu, alţii în universităţi, institute de cercetare, şi acum sunt marii dizidenţi ai naţiunii. Pe de altă parte, e posibil ca, cine primea un paşaport să viziteze ţări capitaliste, cum a primit Marino, pentru a studia în Elveţia, să facă niscai informări. Să nu uităm că în ţara cantoanelor s-a cuibărit şi poetul Ion Caraion, un cunoscut şi tragic informator al DIE. Cine a trăit în comunism ştie că aşteptai circa 2 ani să primeşti un paşaport să vizitezi biata Ungarie comunistă. Paşaportul pentru Vest trecea obligatoriu prin casele conspirative ale servicilor speciale externe.

Ionuţ Ţene

comentarii

Raspunsuri

• Cîştigurile unei tulburări. Altceva « GENUNCHIUL LUMII | Flavius Obeadă