Pagina principala / Editorial / Originile intelectuale ale ardelenismului românesc. Partea II

Originile intelectuale ale ardelenismului românesc. Partea II

Părinţii mei s-au mutat la Cluj-Napoca în 1977, prinzând ultimul val de imigrare internă în oraş, odată cu construcţia marelui combinat CUG. Ei veneau din judeţul Vâlcea şi s-au transferat cu greu şi complicate măsuri birocratice de la serviciul din Drăgăşani în frumosul oraş de la poalele Feleacului. Din anul 1979 Clujul a devenit oraş închis şi nu s-au mai dat buletine locale cetăţenilor veniţi la lucru, decât abia în 1990 după revoluţie, deşi locuiau de 10 ani în localitate. Atunci, după greva minerilor din 1977, părinţii mei au aflat beneficiile şi dezavantajele de a fi „imigranţi” olteni în capitala Ardealului. Că autorităţile locale, datorită faptul că dictatorul Nicolae Ceauşescu era născut în satul oltean Scorniceşti, aveau o oarecare toleranţă faţă de stabilirea românilor din Oltenia în Ardeal şi nu numai: moldovenii umpleseră Timişoara şi Braşov, care devenise în glumă Iaşov. Aşa că destul de repede părinţii au primit buletinul de Cluj-Napoca de la Miliţie, fapt aproape incredibil pentru ţăranii din Iara sau Mociu veniţi la lucru pe platformele industriale de la CUG, Sinterom sau Armătura. Aşa că în trimestrul al II-lea al clasei a doua, părinţii m-au transferat cu şcoala de la Drăgăşani la generală nr. 23 din cartier muncitoresc în construcţie Mănăştur. Ne-am mutat fericiţi într-un apartament proprietate personală pe str. Ion Meşter, deoarece numai dacă cumpăram o proprietate puteam primi drept de lucru şi buletin de Cluj-Napoca, în România, de parcă ne mutaserăm într-o ţară străină. În tot micro-cartierul Mănăştur III eram singurii proprietari. În comunism nimeni nu-şi cumpăra proprietăţi în cartierele muncitoreşti, toată lumea stătea în chirie. Un paradox specific regimului comunist. Erau supape birocratice de tip capitalist într-o societate la comun de tip marxist. Până să ne mutăm la Cluj-Napoca nu ne-am pus problema niciodată că eram olteni, ardeleni sau moldoveni. Toţi ne consideram români. Ca şi copil a fost un şoc pentru mine acomodarea ca “imigrant” în Ardeal. De când ne-am mutat în bloc au început şicanele din partea vecinilor până la sectoristul de la Miliţie. Toţi ne urau şi ne creau probleme şi şicane administrative şi de convieţuire de bloc pentru că eram…olteni. Ura venea şi din faptul că dictatorul Ceauşescu era oltean şi deci mulţi îşi vărsau năduful împotriva dictaturii prin translaţie către noii vecini, oltenii de la bloc. Probleme mari de integrare am avut şi la şcoala generală nr. 23. De la învăţătoare până la colegi, toţi făceau haz de accentul meu, pentru că foloseam perfectul simplu şi cuvinte necunoscute, regionalisme, neauzite în Ardeal. Dar şi eu atunci rămâneam mut de neînţelegere la cuvinte ca „vană” şi „merem” sau expresii „no, bine” şi „hai ş-o merem”, “servus” etc. Atunci am realizat că ardelenii erau „altceva” şi eu eram „altcineva” şi dincolo de faptul că suntem români şi cetăţeni ai aceaşi ţări eram destul de diferiţi. Că mai apoi, odată cu integrarea mea treptată, am aflat că multe familii de pe stradă care ne şicanau erau maghiare sau din familii mixte şi ura lor se explica şi datorită naţional-comunismului promovat de olteanul, Nicolae Ceauşescu. La incitările unor instigatori maghiari ce ascultau ostentativ cu volumul la maximum radio Kossuth-Budapesta răspundeau şi românii ardeleni de bună credinţă care nu ne suportau că ei se simţeau mai central-europeni, iar noi eram nişte „mitici” (deşi nu eram din Bucureşti) care le “stricăm” stilul de viaţă pe care îl considerau ceva mai superior. Încă de atunci din şcoală m-am ambiţionat să şterg diferenţele lingvistice şi educaţionale şi să fac trecerea de la românul oltean la cel ardelean. În câţiva ani mi-am schimbat accentul şi am radiat din vocabular regionalismele din sud şi am început să vorbesc şi să mă port ca un copil ardelean sadea. Am dorit din tot sufletul meu de copil şi adolescent să topesc graniţa dintre mine şi acel „altceva” care era Ardealul. M-am îndrăgostit de Transilvania. Anii au trecut şi studiile superioare şi doctorale le-am asimilat în spiritul civilizaţional ardelean în cea mai pură atitudine românească de calitate din Europa Centrală. Aşa că am devenit un neofit, mai ardelean decât ardelenii, mai în glumă, mai în serios mai „papă decât Papa de la Roma”. Reprezint azi un individ integrat total în viaţa socială şi culturală românească din Ardeal, încât când le spun prietenilor sau unor cunoscuţi că sunt totuşi născut în sudul vâlcean, ei trec repede peste asta ca un accident trecător, criticând şi glumind, împreună cu mine, miticismnele şi fanariotismele dâmboviţene din sud fără niciun complex.

Şi totuşi, deşi Ardealul este profund românesc, ardelenii se simt “altceva” decât regăţenii. Nemulţumirea lor este istorică şi provine şi din integrarea administrativă a Ardealului după actul Unirii de la 1 Decembrie 1918. Ţăranii şi simplii orăşeni au mers pe jos prin frig să ajungă pe Marea Câmpie a Libertăţii de la Alba-Iulia să-şi exprime liber dorinţa de unire cu Ţara Mamă, România. Dar a existat şi o dezamăgire a elitelor ardelene la felul cum s-a făcut această integrare românească, la faptul că perfidia balcanică a liberalilor dâmboviţeni a deposedat elitele ardelene de condiţiile economice, sociale şi politice de dezvoltare proprie în Ardeal. Frustrările au fost la mulţi lideri ai PNR şi nu trebuie să le ignorăm pentru o cunoaştere reală a istoriei noastre. Încă dinainte de război, dar mai ales din timpul răboiului de la 1916 – 1918, mulţi intelectuali ardeleni au luptat sincer pentru o Austrie federală în care drepturile românilor trebuiau să fie în sfârşit recunoscute. George Coşbuc, Ion Slavici, Iuliu Maniu şi chiar Vasile Goldiş militau pentru conceptul federal dunărean şi nici nu se gândeau public la o unire a Ardealului cu Ţara până în vara lui 1918. Totuşi iureşul istoriei i-a surprins pregătiţi pe o parte din liderii PNR şi s-au implicat activ pentru unire. Ion Slavici a refuzat ca Transilvania să se unească cu România, fapt pentru care a fost închis şi scuipat de un locotenent roman, ca şi trădător şi colaboraţionist după 1918. Există o scrisoare din 1919 a aviatorului Traian Vuia, primul român care a zburat cu un aparat mai greu decât aerul, aşa cum am învăţat la şcoală, în care se exprimă sinteza motivelor acestor nemulţumiri ale elitei privind Unirea Transilvaniei cu România. E o lectură extrem de interesantă:

„Un gest pur teatral… Garches, 11 aprilie 1922 (1) Iubite Domnule Dobrin, prefectul de Timiş,

Am urmat cu mare atenţiune campania electorală. Dacă vă reportaţi la scrisorile mele din 1919, aflaţi că toate s-au petrecut aşa cum trebuiau să se petreacă. Cum îţi aşterni, aşa dormi . Cînd s-a făcut unirea, nu s-a pus nici o condiţiune. Au fost două momente istorice cînd trebuiau discutate condiţiunile Unirei. 1. Înainte de intrarea României în războiul european, cînd România cu concursul mandatarului Partidului Naţional Român a stabilit frontierele României Mari, cari au servit de bază guvernului român în tratativele sale cu aliaţii. Era momentul cel mai favorabil pentru fixarea condiţiunilor noastre. 2. După armistiţiu, la Alba Iulia, sau mai bine zis înainte cu ceva. Aici au lucrat oamenii noştri în mod copilăresc. S-au făcut declaraţiuni platonice, cari angajează mai mult pe aceia cari le-au făcut, decît pe guvernul român. Unirei trebuia să precedereze un pact bilateral între guvernul român şi mandatarii poporului nostru întrunit la Alba Iulia şi ratificat apoi printr-o Constituantă. Toată Unirea s-a redus la un gest pur teatral, pe care ciocoii din Vechiul Regat l-au primit cu zîmbet şi au zis că suntem naivi că n-au avut nevoie decît de a deschide uşa casei în care noi am intrat de voie. Cînd doi indivizi se asociază, cînd două societăţi fuzionează, se face un contract, un pact. Condiţiunile Unirei trebuiau stipulate. E. g., că în decurs de 10-20 ani soldaţii recrutaţi din Transilvania şi Bănat să fie lăsaţi în garnizoanele din aceste provincii. O lege electorală clară şi precisă etc. Mă dispensez de a vă înşira motivele acestor condiţiuni şi a altora, cari ar fi trebuit să fie corolarul garanţiilor fundamentale.

Cînd în 1917 şi 1918 prin forţa împrejurărilor şi neîmpins de nici o ambiţiune personală am fost silit să mă ocup de prepararea Unirei noastre a trebuit să văd vîrful urechilor lor (ale politicienilor din Vechiul Regat, n. H. M. ). Ei nu admiteau nici măcar termenul unire . Baza anexărei după dînşii trebuia să fie sacrificiul adus de Vechiul Regat prin participarea lui în războiul european. Raţionamentul lor ducea drept la acea ce dreptul internaţional numeşte droit de conquete . Şi într-adevar, Unirea s-a făcut pe această bază. Ei, ca să nu vatăme susceptibilitatea şi ştiind că suntem naivi şi neexperimentaţi, ne-au lăsat să vorbim despre Unire, lăsînd ca timpul să ne trezească. De altcum dînşii, evident mai iscusiţi, mai şireţi, mai inteligenţi decît noi asta trebuie s-o recunoaştem, deşi au un fond moral inferior au priceperea afacerilor şi experienţa, să nu uităm proverbul maghiar: zemesé a világ (2) au avut nevoie de un timp oareşcare, ca să se înstăpînească la noi, să se aşeze administrativ şi milităreşte. Împrejurările, în special expediţiunea contra lui Kun Béla, i-a favorizat. Proba, că îndată ce s-au simţit stăpîni, prin un ucaz au trimis la plimbare consiliul dirigent. C-un cuvînt, Unirea a fost o bătaie de cuvinte, ea n-a fost decît o anexare deghizată, un hap amar învăluit în zahăr. N-avem să ne învinovăţim decît pe noi înşine: lipsa noastră de înţelepciune, de pricepere, superficialitatea noastră proverbială, absenţa unui bărbat cu pregătire europeană, o naivitate nepermisă la aceia, cari pretind a conduce destinele unui popor. Vorba noastră: mintea românului este cea din urmă . Denkfacilheit a românului despre care ne vorbea fericitul director Billmann (3). Ceea ce mă întristează mai mult şi mă face să mă lapăd de optimismul meu obicinuit este cînd mă gîndesc la acea ce mi-aţi repetat de atîtea ori: Suntem un popor nefericit . Trebuie să rămînem şi de aici înainte slugi şi cerşitori pe la uşile domnilor.

În 1918 am atras atenţiunea dlor. Sever Bocu, Octavian Goga şi Vasile Lucaciu asupra chestiunei Unirei, le-am expus că Unirei trebuie să-i dăm o bază juridică şi conformă dreptului internaţional. Am văzut însă imediat că mă aflu în prezenţa unor ignoranţi, fără nici o pregătire serioasă, hableuri. N-am fost înţeles şi am fost suspiţionat, că voiesc independenţa Transilvaniei. Dar pentru ca să ne putem uni cu Regatul Român, trebuia mai întîi să rupem cu Ungaria, adică să ne declarăm independenţi şi apoi ca popor liber, printr-un act bilateral, luînd angajamente reciproce, să ne unim cu Vechiul Regat spre a forma Noua Românie. Cînd am văzut în ce mîini necompetente, peşti politici ai fanarioţilor, este depusă soarta poporului român aici, m-am retras scîrbit. Bărbaţii noştri cred că marile probleme politice se rezolvă prin discursuri frumoase, fraze alese, alegorii patriotice şi ditirambe poetice.

Cînd a sosit Al. Vaida aici cu delegaţiunea transilvăneană şi cînd m-a invitat să fac parte din ea, mi-am luat libertatea de a-i expune situaţiunea fără nici un înconjur. A recunoscut că s au comis greşeli. Era evident că critica mea se purta şi contra Partidului Naţional Român care a comis greşeli ireparabile. Cuvintele mele i s-au părut exagerate. Am adăugat că la ultimul mijloc, capabil de a repara această eroare, nu vom avea niciodată recurs, pentru că este în contrazicere cu tot trecutul nostru şi cu caracterul intelectualilor de la noi.V-am făcut acest preambul istoric, pentru ca să pot trage concluziunile. N-am nici o nevoie de a fi profet, pentru ca să ştiu ce curs vor lua evenimentele şi care va fi atitudinea noastră şi în special a Partidului Naţional Român. N-am crezut niciodată că ungurii ne vor maghiariza.

Pînă în timpurile mai recente am avut credinţa că (cei din Vechiul Regat, n. n.) nu ne vor fanariotiza, acum mă tem că nu vom putea scăpa de acest virus bizantin, pentru că fanarioţii dispun de mijloace, cari lipseau ungurilor. De altcum ei nu par prea grăbiţi a ne ciocoi. Ei au probe istorice despre blîndeţea, răbdarea noastră fără margini, resemnarea cu care am purtat atîtea juguri în decurs de atîtea secole. Ei nu ignorează nici teama noastră de rezistenţa violentă. Ne vor lăsa să strigăm şi să ne lamentăm pînă ce vom obosi şi ne vom calma. Cînd citesc gazetele noastre şi frumoasele discursuri ale şefilor partidului, îmi aduc aminte de teribilul din poveste, care, pus în faţa adversarului, strigă către soţii lui: Reţineţi-mă ca să nu se întîmple o nenorocire. Bărbaţii noştri vor continua a umbla pe la icoane, vor adresa telegrame şi petiţiuni către rege şi vor epuiza toate căile legale. Ştim ce înseamnă asta. Dacă guvernul din Bucureşti nu comite greşeli prea mari, nu se duce să danseze pe ghiaţă, ca măgarul, şi dacă o nouă comoţiune europeană nu zguduie din temelii România Nouă, de acum 20-30 de ani ne vom trezi balcanizaţi. După ce am avut frumosul vis de a debalcaniza pe fraţii noştri de dincolo de Carpaţi. De altcum, dacă amestecăm fructe sănătoase cu fructe stricate, este evident că nu cele stricate se vor însănătoşi prin contactul lor cu cele sănătoase, ci şi cele bune vor putrezi.

(În continuare, Traian Vuia se referă la propunerile făcute statului român, privind industrializarea aparatului său de zbor şi a motorului cu combustie internă continuă. În cazul acceptării propunerilor sale, marele inventator urma să se întoarcă acasă!)”

Ionuţ Ţene

comentarii

Raspunsuri

• Originile intelectuale ale ardelenismului românesc. Partea II « Noua Dreaptă filiala Braşov