In nici o alta parte a tarii repertoriul Anului Nou nu cunoaste o atat de mare varietate si bogatie de manifestari folclorice ca in Bucovina. Transmise pe cale orala din generatie in generatie, intr-o permanenta schimbare si innoire, atat ca functie cat si ca mod de realizare artistica, obiceiurile traditionale bucovinene legate de Anul Nou au ajuns pana in zilele noastre ca niste spectacole grandioase care concentreaza, ca si in trecut, atentia intregii colectivitati.

La cumpana dintre ani, in satele Bucovinei te intampina o atmosfera unica, de intensa traire emotionala care, de cele mai multe ori, reflecta o realitate cotidiana, legand punti nevazute intre om si cosmos, intre om si mediul inconjurator, intre om si semenii sai.

In acest mirific colt de tara, Anul Nou este sarbatorit pe mai multe planuri, datinile si obiceiurile specifice momentului derulandu-se atat in intimitatea casei cat si in spatii deschise, in centrul satelor.

Anul Nou este socotit a fi unul dintre cele mai favorabile momente pentru prognozarea vremii sau a recoltelor viitoare. Bucovinenii apreciau lunile ploioase sau perioadele de seceta pe baza unui asa – numit calendar din foi de ceapa. La intocmirea acestuia se proceda astfel: in noaptea de ajun se taiau parti egale dintr-o ceapa, cojile astfel obtinute fiind botezate cu numele lunilor din an. Urma punerea sarii pisate in cantitati egale in fiecare coaja si asezarea acestora in rand, ca in succesiunea lunilor din an, pe masa sau pe vatra sobei. Aprecierea lunilor ploioase se facea in dimineata de 1 ianuarie dupa cantitatea de apa acumulata in cupele foilor de ceapa.

Tot in noaptea din ajunul Anului Nou se facea si calendarul din carbuni pentru aprecierea rodului la culturile din anul viitor. Pentru aceasta se alegeau carbuni aprinsi, egali ca marime, proveniti din aceeasi esenta lemnoasa, cate unul pentru fiecare cultura ce urma a fi semanata in anul care incepea (grau, porumb, sfecla, mazare, cartofi etc). Carbunii, botezati cu numele plantelor, erau pusi pe marginea vetrei sau pe o tava si erau lasati pana a doua zi (1 ianuarie). Prognozarea culturii se baza pe principiul echivalentei, cantitatea de cenusa rezultata in urma arderii complete si a stingerii carbunilor indicand rodul recoltei. In functie de aceasta, se decidea care dintre culturi vor fi semanate in cantitati mai mari in primavara urmatoare.
Tot in intimitatea locuintei, care devenea un fel de altar sacru, un spatiu de maxima concentrare spirituala, un “axis mundi”, se savarseau si alte practici magice specifice pentru acest moment festiv al anului. Astfel, durata vietii si a norocului fiecaruia dintre membrii familiei erau prognozate cu ajutorul lingurilor insirate de-a lungul peretilor, fiecare lingura de lemn capatand numele unui membru al familiei. In dimineata Anului Nou, daca vreo lingura era cazuta pe podea se credea ca persoana al carei nume il purta va avea parte de un an sumbru sau va muri.
In satele unde s-au statornicit bejenari ardeleni (peste 50 de sate), in noaptea de ajun se organiza Vergelul feciorilor si al fetelor, ceremonial nocturn de aflare a ursitei si a norocului. Pentru buna desfasurare a Vergelului, cu mult timp inaintea Anului Nou, tinerii alegeau o casa si un colcer ce avea responsabilitatea de a conduce si a organiza cat mai bine petrecerea.

La casa aleasa, colcerul avea grija sa pregateasca un vas mare cu apa (un ciubar), nuiaua pentru “vergeluit”, precum si un butoi cu bautura. In noaptea din ajunul Anului Nou, la un semnal sonor dat prin bucium sau prin impuscaturi, tinerii se adunau la casa stabilita si anuntata din timp. Aici, dupa o mica petrecere, incepea Vergelul propriu-zis. Fetele si baietii isi aruncau pe masa cate un obiect personal (nasture, pieptene, foarfece, cutit etc.) care era aruncat in vasul cu apa neinceputa iar vergelatorul, un barbat istet si bun improvizator, ascuns sub un cearsaf, amesteca obiectele din vas, invocand divinitatea pentru a le darui tinerilor noroc si belsug in viata.

Vergelatorul scotea, pe rand, cate un obiect pentru care sorocea. De multe ori, prezicerea in fata obiectului scos din apa era presarata cu glume, inveselind astfel atmosfera. Ceremonialul Vergelului continua apoi cu o petrecere cu joc, mancare si bautura din abundenta, un revelion in toata regula. In satele dornene se obisnuia, pana prin anii ’50, sa se organizeze vergelul fetelor separat de cel al baietilor, dar ambele manifestari aveau aceeasi substanta, cu acte de divinatie intr-o noapte de renovare a timpului. Aceasta manifestare ritualica mai putea fi intalnita, cu ani in urma, in forma descrisa mai sus, in localitatile montane, din zona etnografica Dorna (Poiana Stampei, Dorna Arini, Dorna Candreni, Saru Dornei, Panaci), localitati invecinate cu zona Bistritei, de unde isi trage obarsia.

Dar ceea ce aduce o nota distinctiva Bucovinei fata de alte tinuturi romanesti, la pragul de trecere dintre ani, sunt uraturile si jocurile cu masti, concentrate in obiceiuri care si-au pastrat farmecul si prospetimea de-a lungul anilor.

Bucovinenii, ca dealtfel toti romanii, si-au dorit din totdeauna holde bogate. Aceasta dorinta transpare in cunoscutul Plugusor, datina prin excelenta agrara, si este evidentiata de recuzita plugusorului (plug, bici, clopote, buhai), de elementele din scenariu (marcarea in mod simbolic a unei brazde) dar mai ales de textul literar, care nu este altceva decat o descriere hiperbolizata, cu ecouri mitice, a unei agriculturi ideale. Plugusorul este pornit de catre copii care, in preajma amiezei, in ziua de 31 decembrie, incep a umbla pe la case, rostind uraturi de bun augur si primind in schimb daruri, unele cu caracter simbolic, colaci, fructe sau bani.

Noaptea, alaiul plugusorului este amplificat de cetele de feciori care umbla pe la casele unde sunt fete de maritat sau pe la rude.

Odata cu seara, parada mascatilor, desfasurata initial in fata multimii adunate in centrul satului, se transfera pe la casele gospodarilor. Imbracati in costume de o inegalabila fantezie, intruchipand cele mai bizare creaturi mitologice, mascatii, insotiti de muzicanti si numerosi curiosi, incep a umple ulitele satelor, starnind larma si facand fel de fel de ghidusii. Mijloacele de expresie, ingeniozitatea solutiilor plastice folosite de creatorii vestimentatiei ceremoniale, originalitatea compozitiilor adoptate de ei au cunoscut de-a lungul anilor o evolutie spectaculoasa.

Specific majoritatii localitatilor bucovinene este reunirea tuturor personajelor mascate in cete mari ce poarta diverse denumiri locale: malanca, partie, banda, turca sau ceata. De obicei, conducatorul fiecarei cete este un fecior frumos, numit calfa sau turc, cunoscut in comunitate ca avand o conduita morala ireprosabila. El este intotdeauna imbracat intr-un costum taranesc traditional iar ca semn al rangului ceremonial pe care il detine, poarta pe cap o caciula impodobita cu siraguri de margele si panglici multicolore, iar in mana are un baston ferecat cu alama si cositor. In timpul jocului calfa comanda, pe rand, intrarile si iesirile fiecarui personaj sau grup de personaje. In cadrul cetelor de mascati intra grupuri de “urati” si de “frumosi”, ce au rolul de a intretine o atmosfera exuberanta. “Uratilor” le revine misiunea de a face jonglerii dintre cele mai nastrusnice: se dau peste cap, fugaresc fetele si copiii, ung asistenta cu funingine, se vara pe sub paturi si mese, se urca prin copaci, pe case si pe sobe, scot animalele din grajduri etc. Tot din acest grup mai fac parte “negustorii” si “caldararii” care isi disputa permanent cate ceva, dialogul lor fiind plin de o suculenta ironie.

Intre jocurile cu masti din Bucovina, un loc aparte il ocupa jocurile caprei, ursului, caiutilor si cerbului.

Jocul caprei se integreaza in mod armonios in cortegiul amplu al obiceiurilor legate de sarbatorile de peste an. Acest animal a intruchipat in societatile ancestrale personificarea prolificitatii zoologice si fertilitatii telurice. Capra, ca personaj mito-zoomorf, cunoscuta in toate asezarile bucovinene, isi subordoneaza de cele mai multe ori, in timpul desfasurarii jocului, toate celelalte personaje. In unele sate, jocul acestui animal apare sub forma unor cete de mai multe capre (Ostra) iar in altele animalul este singur, insotit doar de cioban, mos si baba.
Masca costumului de capra este constituita dintr-un cap de capra, sculptat in lemn, avand maxilarul inferior mobil pentru a fi tras cu o sfoara si a clampani in timpul dansului. Capul este incadrat de doua cornite impodobite cu oglinzi, panglici multicolore, hurmuz si flori si este fixat intr-un bat-suport care se sprijina pe pamant. Persoana care joaca capra este acoperita cu o tesatura (scoarta sau laicer) peste care sunt cusute naframe sau panglici de matase, puse in diagonal, traditional, capra era imbracata in stuf, aspect intalnit si astazi in unele sate (Veresti, Siminicea, Serbauti, Siret).

Jocul caprei se deruleaza pe un fundal muzical, “ca la capra”, melodie interpretata de catre un fluieras iar ciobanul sau mosul rostesc strigaturile pline de haz. In timpul jocului pot fi surprinse mai multe faze succesive: capra simuleaza ca se urca in copac, apoi se imbolnaveste si moare, cazand la pamant, moment in care ciobanul intra in panica, urmand un dialog straniu cu animalul. In cele din urma capra reinvie spre bucuria tuturor, glumele si ghidusiile animalului reluandu-si cursul.

Prin aspect si infatisare, capra jucata la Anul Nou este un animal simbol, o fiinta fantastica plina de maretie. Obiceiul si-a pierdut pe parcurs incarcatura sa mitica, avand astazi doar aspect de divertisment.

Jocul ursului, o prezenta la fel de agreata in obiceiurile de Anul Nou in intreg spatiul romanesc dar mai ales in Bucovina, se practica si astazi in majoritatea satelor. Cultul ursului este mostenit de la geto-daci, care il considerau un animal sacru. Pregatirea mastii-costum de urs pentru carnavalul de Anul Nou se bucura de o mare atentie. In unele parti, forma capului de urs se obtine intinzand o piele de vitel sau de miel peste o galeata metalica, in timp ce in alte sate pielea se intinde pe un suport metalic, in asa fel incat reda fizionomia animalului. De la gat in jos, corpul celui care se mascheaza este acoperit cu o blana de oaie sau cu un cojoc lung, intors pe dos.

Candva, corpul mascatului era acoperit cu o blana veritabila de urs, aspect intalnit foarte rar in zilele noastre. In partile Humorului s-a pastrat obiceiul ursului de paie, care este cea mai arhaica forma de figurare a animalului in cadrul obiceiurilor calendaristice. Pentru obtinerea acestui costum, se rasucesc franghii din paie de ovaz, lungi de aproximativ 40 m care, in dimineata ajunului de An Nou, sunt cusute pe hainele purtatorului, acesta ramanand astfel echipat pe toata durata purtarii costumatiei. In trecut, se obisnuia ca dezbracarea mascatului sa se faca in mod ritualic, costumul de paie fiind ars in fata asistentei.

Se pare ca ursul era venerat in Bucovina mai mult decat in orice alta parte a Romaniei. Paradoxal, jocul ursului este practicat mai mult in zonele colinare si de campie si mai putin in cele montane. Cei mai spectaculosi ursi de Anul Nou ii intalnim in Bosanci, Udesti, Chiliseni, Stirbat, Poieni, Boroaia si in zona Campulungului, in special la Sadova si la Fundu Moldovei. Jocul ursului este cel mai spectaculos dintre toate jocurile cu masti intalnite in cetele bucovinene. In desfasurarea jocului ritual al ursului, etalare de forta, vitalitate si dibacie, pot fi percepute si astazi secvente care reliefeaza credintele referitoare la acest animal, simbol al regenerarii vegetatiei. Astfel, rostogolirea ursilor in cerc, batutul si moartea ursului, apoi invierea miraculoasa ca si urcarea acestuia pe bata (toiag), redau in chip metaforic succesiunea anotimpurilor care, candva, stateau sub semnul acestui animal, capabil sa invinga iama si sa vesteasca primavara.

Ursii, constituiti in cete speciale de cate 10-15 personaje sau inclusi in grupurile complexe cu mai multe personaje, joaca la comanda ursarilor, tineri chipesi, imbracati in vesminte colorate, care imprima ritmul jocului cu ajutorul unor tobe (ciururi). Dupa executarea numerelor din timpul dansului, ursii se misca independent, simuland viata lor libera in mijlocul naturii, se iau la tranta, fac tumbe, simuleaza chiar atacul asupra persoanelor din asistenta. Datorita popularitatii sale, in ultimii ani au inceput sa apara in sate, alaturi de cete precis constituite, si grupuri mai mici de ursi (3-6 personaje), care se bucura de multa admiratie si contribuie la amplificarea obiceiul.
Calul este o alta intruchipare plastica a unor simboluri mitice din traditia bucovineana. Jocul calului este o reminiscenta a cultului cailor practicat la solstitiul de iarna, la echinoctiul de primavara precum si la solstitiul de vara.

Ca joc de Anul Nou, calutii (caiutii) au o larga raspandire in satele din Bucovina, mai vestiti fiind dansatorii – caiuti din Dolhesti, Zvoristea, Zamostea, Hartop si Fantanele, care impresioneaza prin fast si eleganta, dar caiutii pot fi intalniti aproape in majoritatea satelor.
In credintele arhaice, calul avea o functie apotropaica, de protejare a gospodariilor si a bisericilor de spiritele rele. In cadrul obiceiurilor traditionale de Anul Nou, jocul calului (caiutilor) este practicat si astazi nu pentru semnificatiile simbolice, uitate de demult, ci mai ales pentru spectaculozitatea dansului interpretat de purtatorii mascoidelor. De aceea tinerii alesi pentru grupurile de caiuti trebuie sa fie excelenti dansatori, exprimand prin joc vitalitatea si forta exuberanta a tineretii.
In Bucovina, mascoida de cal cunoaste mai multe variante plastice. Cel mai adesea jucatorii de caiuti sunt echipati cu capete de cal, lucrate din lemn si imbracate in panza rosie, alba sau neagra, la care se adauga si alte elemente ornamentale (oglinzi, peteala, canafi, mirt, panglici). Pentru a fi purtat in timpul jocului, capul de cal este fixat intr-un suport de lemn, de obicei o covata gaurita la mijloc sau doua vesce de sita, care se acopera cu un covor sau o fustanela din panza alba sau colorata. Peste aceste tesaturi se cos elemente decorative (batiste, stergare, panglici etc).

Tinerii care joaca caiutii se dezlantuie in cerc sau se desfasoara liniar si radial, fata in fata, simuland o sarja de cavalerie, sub comanda unui capitan sau vataf. Sunt sate in care, asemanator alaiului caprei si ursului se intalneste alaiul calului insotit de turc, baba, mosneag si negustor. Uneori caiutii sunt grupati in cete de sine statatoare conduse numai de un capitan. Dar sunt si cazuri in care caiutii, mai putini la numar, sunt inclusi in cete mari si sunt subordonati altor personaje, ei avand, in acest caz, un rol secundar.

Cerbul simboliza, in mitologia populara romaneasca, puritatea si dreptatea iar la vechii traci era simbolul soarelui. In cadrul obiceiurilor de Anul Nou, impresioneaza fastuozitatea personajului. Asemanator mastii de capra, masca de cerb se compune tot din cap sculptat in lemn, ce are un maxilar mobil (clampanitor), si trup realizat dintr-un covor sau laicer, ornate cu naframe. La prima vedere te impresioneaza aspectul general al acestui personaj, cu herbul mastii (alcatuirea coamelor) si impodobirea capului cu diverse materiale stralucitoare. In sate exista unii oameni specializati in impodobirea cerbului, iar altii in jocul acestui animal.
Jocul cerbului este structurat dupa modelul caprei, cu o pantomima exuberanta si plina de virtuozitate. Cerbul este inconjurat de “mosnegi si babe”, de muzicanti si dansatori fara masca, imbracati in frumoase costume populare. In majoritatea satelor bucovinene, cerbul apare ca o ceata individuala, nefiind contaminat cu alte personaje zoomorfe mascate. Cele mai frumoase obiceiuri ale cerbului pot fi intalnite in satele Fundu Moldovei, Baia, Casvana, Valea Moldovei. Satul Corlata exceleaza atat prin fastuozitatea acestui personaj, prin eleganta jocului si, mai ales, prin colindul de cerb, cea mai veche forma de astfel de colind din intreg spatiul bucovinean.
O alta categorie de masti prezenta in obiceiurile de Anul Nou este aceea a uratilor antropomorfizati, masti ce scot in evidenta ceea ce este mai neplacut si mai dizgratios in firea umana. Sub jocul acestor masti se poate exprima liber si in mod lesnicios tot ceea ce nu se poate face in cotidian. Din aceste categorii de masti fac parte cele ce reprezinta vechiul cult al mosilor si stramosilor (masti de babe si mosnegi), masti sociale, masti cu caracter etnic (masti de turc, jidan, armean, grec, tigan), masti cu caracter profesional (vrajitor, doctor, felcer, negustor). Sub raport plastic, mastile antropomorfe ale uratilor si-au pastrat continutul ideatic nealterat fie in jocul personajelor zoomorfizate, fie in jocul mosilor si al babelor, fie in simple alaiuri neorganizate de mascati. Prin intermediul mastii de cap si al costumatiei sunt evidentiate, intr-o maniera specifica, originala si expresiv-caricaturala, cele mai urate si mai respingatoare racile ale caracterului uman. Elementele definitorii ale fizionomiei – ochii, nasul, gura, urechile si parul – sunt ingenios metamorfozate pentru a intruchipa batranetea, identitatea etnica, specificul profesiunii si, nu in ultimul rand, moartea si dracii.

Daca mosii si babele sunt o reflectare a cultului inaintasilor, celelalte masti de urati apar ca reprezentari din alte timpuri istorice, vazute in diverse ipostaze. Jidanii, ca grup de mascati, se intalnesc in toate cetele, ei jucand rolul de negustori lipsiti de scrupule. Padurarii apar in compania cerbilor, dracul si moartea ameninta si raspandesc groaza in jurul lor, doctorii incearca sa “vindece” cu un instrument improvizat, perceptorii, cu registre mari in mana, cauta sa incaseze sumele datornicilor etc. In timpul deplasarilor prin sat, “uratii” formeaza grupuri independente care au rolul de a capacita asistenta si de a crea buna dispozitie.
In contrast cu “uratii”, in obiceiurile de Anul Nou, apar grupurile de “frumosi”. Sub acest nume sunt identificate costumatiile ceremoniale de tipul “imparat”, “ministru”, “general”, “jandarm”, “bunghier” si “irod”. Facem cuvenita precizare ca cetele de “frumosi” apar ceva mai tarziu in contextul obiceiurilor de Anul Nou, unii dintre ei fiind o forma locala de protest impotriva ocupantilor austrieci. “Frumosii” nu apar in intreg spatiul etno-cultural bucovinean ci numai intr-un numar restrans de localitati (Campulung, Liteni-Moara, Bosanci, Rusi-Manastioara, Udesti, Arbore, Scheia etc).

Bucovinei ii sunt specifice si alte grupuri de frumosi asa cum sunt cazacii, arnautii, damele precum si personajele ce apartin teatrului popular: jienii, codrenii, bujorii, darienii, terintienii etc.
Costumele ce reprezinta rangurile de imparati, ministri, generali sau jandarmi sunt confectionate din uniforme militare sau de tip CFR, peste care sunt aplicate numeroase siruri de decoratii, intercalate cu benzi decorative, franjuri si epoleti originali sau de carton. Insemnul distinctiv al unora dintre acesti frumosi il constituie “ceacurile” (coifurile) lucrate din pene, vopsite in functie de rangul personajului.

Bungherii (numele vine de la numerosii nasturi metalici cusuti pe curele) au o costumatie asemanatoare cu cea a imparatilor, purtand tot uniforme militare, si au ca semn distinctiv diagonale realizate din curele cu “bumbi” (curele ce pot avea pana la 300 de nasturi), fixate pe torace asemanator unei platose. Pe cap poarta ceacuri din pene, coifuri de hartie creponata sau caciuli negre ornate cu brauri de margele.

Tinerii costumati in “frumosi” trebuie sa provina din familii de gospodari cu o buna reputatie in sat, sa aiba un comportament exemplar, un fizic placut si sa fie dansatori de exceptie.
In cadrul obiceiurilor de Anul Nou, “frumosii” apar ca nuclee distincte ale cetelor sau ca grupuri de sine statatoare. In momentele prestabilite din evolutia spectacolului, “frumosii” executa dansuri specifice zonei sau dansuri care se joaca doar de Anul Nou, asa cum sunt cele numite “Craizar” sau “Ca la Craizar”, ce fac aluzie la fostii demnitari militara austrieci.
La hotarul dintre cele doua categorii de personaje mascate, “uratii” si “frumosii”, si-a facut aparitia “nunta”, moment de sine statator in derularea obiceiurilor de Anul Nou, conceput in spiritul structurilor ceremoniale consacrate.

Aceasta manifestare este o abordare caricaturala, plina de umor si de ironie, a nuntii traditionale din Bucovina. Alaiul de nunta reuneste toate rangurile ceremoniale: mire si mireasa, nanasul si nanasa, vatajeii, drustele, cuscrii si nuntasii. Costumatia sau mastile participantilor evidentiaza defectele fiecarui personaj: mirele este un fecior mic si gras, uneori cocosat sau schiop, mireasa este inalta si subtire, contrastand vizibil cu viitorul sot, vatajeii si drustele ridiculizeaza defecte ale caracterului uman, nanasii isi indeplinesc pe dos atributiile, fiecare dintre ei facand ceea ce trebuia sa faca celalalt. Intregul spectacol este conceput pentru a binedispune asistenta si pentru a crea o atmosfera relaxanta.

Jocurilor cu masti din Bucovina li se asociaza si trupele de teatru popular, organizate in cete ce poarta numele unor eroi locali (Darie, Dobos, Furtuna, Coroi) sau chiar ale unor eroi cunoscuti in alte zone (Gruia, Novac, Jianu, Bujor, Terente). Intr-un spectacol conceput simplu, cu un text adecvat momentului prezentat si o vestimentatie specifica epocii, “actorii” rememoreaza aspecte din trecutul istoric al Bucovinei. Teatrul popular de Anul Nou este o aparitie recenta, el fiind o replica la spectacolul papusarilor ce colindau, alta data, satele bucovinene.
Berea

In perioada cuprinsa intre Craciun si Anul Nou, in satele in care s-au statornicit bejenarii ardeleni, dar mai ales in satele din vecinatatea orasului Gura Humorului, avea loc, pana de curand, o petrecere comunitara cunoscuta sub denumirea de “Bere” sau “La bere”. De multe ori acest tip de petrecere se prelungea si dupa Anul Nou, pana a treia zi de Boboteaza, sau avea loc numai in zilele Bobotezei. Locul de desfasurare era anuntat din timp de catre flacaii care organizau petrecerea. Acestia isi alegeau un conducator, numit colcer sau colacar, caruia ii revenea intreaga responsabilitate pentru buna pregatire si desfasurare a “berii”. In satele mai mari aveau loc doua astfel de petreceri, numite “berea de sus” si “berea de jos”.
Baietii din colectivul de organizare se ocupau de tocmirea muzicii, de colectarea bauturii si de invitarea fetelor iar acestea din urma aduceau mancarea si prajiturile (carnati, friptura de porc, sarmale etc). Fetele despre care se stia ca nu primisera colindatori sau uratori nu erau invitate sau primite la “bere”. Baietii inchiriau pentru petrecere o casa mai mare, de obicei a unui gospodar fruntas dar, in ultimii ani ai existentei sale, “berea” avea loc la caminul cultural, in localul scolii si, uneori, la carciuma satului.

Fetele, imbracate intr-o tinuta deosebita, veneau insotite de mame sau, daca aceasta era decedata, de o sora mai mare sau o alta ruda apropiata. Cele care veneau neinsotite la “bere” erau prost vazute in lumea satului, ele fiind considerate de o moralitate indoielnica. Fetele erau intampinate de catre calfa si ceilalti feciori, erau invitate in casa si erau servite cu bautura. La un moment dat, ele erau invitate la dansul cel mare care se desfasura in fata casei, in vazul multimii. Fetele ieseau in curte, in lant, tinandu-se de mana.

“Berea” era unul dintre momentele in care se scoteau pentru prima data fetele la joc, ele fiind consacrate si integrate, in acest mod, in colectivitate.

Fetele care urmau a fi scoase la joc aduceau de acasa un “strut” – bat impodobit cu mirt, muscate si panglici colorate – pe care il dadeau, la sosire, calfei, in momentul in care se iesea afara, in cadrul unui ceremonial special, calfa inmana struturile catre feciorii care trebuiau sa consacre, prin dans, statutul de fete de maritat al tinerelor sosite la petrecere. Urma dansul si, dupa mai multe jocuri “in doi”, se executa o suita de douasprezece jocuri (batraneasca, ursareasca, patrunjelul, rata, coasa, arcanul etc), fiecare joc fiind consacrat unei luni din an sau, in unele cazuri, se dansau suite de cate patru jocuri pentru fiecare anotimp. In pauza jocului, tinerii se infruptau din bunatatile culinare aduse de fete si din bautura special pregatita. Uneori, daca timpul permitea, se aducea si un butoi cu bere.

“Berea” era un prilej de apreciere a comportamentului fiecarui flacau, motiv pentru care tinerii se fereau sa faca abuz de bautura si sa aiba un comportament necivilizat, dar era si ocazia in care se apreciau calitatile de gospodina a tinerelor fete, in functie de preparatele aduse la petrecere.
Catre seara, jocul se termina iar fetele se indreptau catre casele lor, insotite de catre mame sau chiar de catre flacai. Petrecerea continua intre flacai si tatii fetelor, care se intretineau la un pahar de bautura pana tarziu in noapte.

“Berea” era, candva, un bun prilej de petrecere a timpului intre Craciun si Boboteaza, dupa o lunga perioada de post si interdictii (15 noiembrie – 24 decembrie) si, in egala masura, era prilej de cunoastere intre tineri, acesta fiind momentul de la care se pornea in inchegarea a numeroase casatorii.

Stiri Asemanatoare: