Un dialog cu Dinu Traian Petrescu, iconar şi pictor de biserici: „În pictură se dezvăluie smerenia iconarului“ | NapocaNews

Un dialog cu Dinu Traian Petrescu, iconar şi pictor de biserici: „În pictură se dezvăluie smerenia iconarului“


La început, l-a însoţit pe tatăl său pe şantierele de pictură din Ardeal şi Maramureş şi din dorinţa de a învăţa tainele picturii a mers mai departe şi s-a înscris la clasa profesorului Mirel Zamfirescu, la Universitatea Naţională de Arte, Secţia pictură de şevalet. În decursul timpului, Dinu Traian Petrescu a pictat trapeza de la Schitul Darvari, paraclisul Sfântului Calinic de la Cernica, altarul Mănăstirii Slănic, iar azi se ocupă cu măiestrie de pictura Bisericii “Acoperământul Maicii Domnului” din Titan. Pictează de când se ştie, iar din 2003 îmbină cu talent muzica cu pictura.

Sunteţi cunoscut publicului ca membru al formaţiei “Trei parale”. Cum se împleteşte pictura de biserici cu muzica?

Am pictat foarte mult alături de tatăl meu pe şantierele de pictură bisericească din Baia Mare, Satu Mare, Târgu Lăpuş, unde am descoperit oameni frumoşi în simplitate, o frumuseţe care se revărsa din portul naţional, din obiceiurile ancestrale, din cântecele la diverse instrumente populare (fluier, cobză, drâmbă etc). Era lumea tradiţională a satului românesc. Dintr-o joacă, am început să cânt la instrumente de percuţie alături de Florin Iordan (fluiere, cobză), Beatrice Iordan (voce, cobză) şi Daniel Pop (voce, fluiere, percuţie, drâmbă). Din repertoriul formaţiei “Trei parale” fac parte muzica tradiţională românească de secol al XIX-lea şi transcripţiile de epocă pe care Anton Pann (psalt şi teoretician al muzicii bizantine) le-a adunat în câteva volume numite “Spitalul Amorului”. În momentul de faţă înregistrăm un nou album, “Bazar II”, care vine în continuarea unui proiect început mai demult.

Revenind la pictura de biserici, ce modele v-aţi ales pentru a vă crea un stil personal?

Mi-au rămas în minte imagini din mănăstiri ca Deçani, Ohrid şi Sopocani. Pictura de secol al XIV-lea de la Deçani are o anumită plasticitate şi sensibilitate. Ca stilizare şi forţă de expresie îmi este apropiată pictura de la Ohrid, iar ca rafinament pictura de la Sopocani. Avem ce învăţa atât de la un pictor ca Pârvu Mutu, dar şi din pictura greacă, de la un Panselinos, spre exemplu. Este indicat ca un iconar să aibă o cultură vizuală şi să ştie că dacă vrea să picteze un ochi sau un nas, sau dacă vrea să aibă acurateţe picturală, atunci Panselinos este cel mai potrivit pentru a fi studiat. Grecii se axează pe plasticitate, nu pe construcţia plată a formelor, aşa ca noi.

Cum ar trebui să se raporteze la canoane un iconar? Cât de tradiţional şi cât de original ar trebui să fie?

Într-o vreme exista moda inspiraţiei din pictura macedoneană sau sârbească. Important este să filtrăm informaţia primită, să trecem prin prisma noastră tot ce pictăm, nu să copiem întocmai. Când suntem la început, încercăm să înţelegem pictura, având diferite surse de inspiraţie, iar mai apoi avem dreptul la originalitate, dar nu în sensul depăşirii canoanelor, ci în sensul asumării unui stil personal care să se nască din smerenie. Pictura poate fi dusă spre o zonă mai stilizată, mai artistică, dar sunt puţini cei care creează (vezi pictura de la Ohrid, care are o putere de sinteză extraordinară). Atunci când pictezi, nu poţi inova prea mult, nu poţi fi şi creator, şi iconar totodată, iar acest aspect ţine şi de smerenie într-un fel. Nu inovezi pentru că eşti smerit, faci ascultare şi pictezi canonic. Dacă vrei să ai pacea interioară, uiţi de orgoliul de a fi artist.

Şi nu ar exista totuşi pericolul de a nu-ţi crea un stil personal?

Eu aş încadra pictura de biserici într-o zonă de meşteşug, dar cu cât lucrezi mai mult, ajungi la anumite stilizări, înţelegi altfel formele…

“Nu intenţionez neapărat să fiu original şi personal”

Între tradiţional şi original, totuşi v-aţi creat un stil pictural care vă defineşte.

Nu intenţionez neapărat să fiu original şi personal, din punct de vedere pictural am atins doar o anumită etapă. Prefer să merg pe o pictură luminoasă şi expresivă, aşa cum am făcut la paraclisul de la Cernica al Sfântului Calinic. Acord expresie formei prin accentul pe chip şi pe mâinile sfinţilor. Aplic un principiu optic bizantin şi merg pe nuanţele închise în ceea ce priveşte fondul picturii, astfel încât scenele să se poată decupa uşor. Merg cu un gri intermediar, evit contururile, creez volume din proplasmă şi din prima culoare dată.

Atunci când lucraţi cu un comanditar, cât de mult ajungeţi sau nu la un compromis?

La Biserica “Acoperământul Maicii Domnului” din Titan, la care pictez acum, am avut şansa să lucrez alături de părintele paroh Mihai Stavără cu care comunic foarte bine şi care înţelege anumite stilizări bizantine. Acesta este un caz fericit, dar, uneori, din păcate, în România, lipsa culturii iconografice vizuale şi fondurile insuficiente conduc la pictarea unor biserici care nu rezistă în timp, atât din cauza scenelor de prost gust, cât şi a materialelor de proastă calitate. Înţeleg că este necesar ca pictura să fie înţeleasă de toată lumea, dar măcar trebuie într-un fel să se facă un melanj între pictura bizantină şi cea care merge puţin spre realism, în nici un caz să nu se ajungă la un compromis care să atingă kitsch-ul.

“Pictura de biserică nu se poate îmbina cu un alt gen de artă”

Oare de râvna iconarului depinde şi valoarea duhovnicească a unei icoane, adică dacă ea va fi făcătoare de minuni sau nu?!

Sunt multe poveţe în toată istoria bizantină în care călugării s-au trezit cu icoana gata pictată. Cred eu că importantă este încărcătura spirituală, iar partea artistică poate predomina mai puţin. Pentru un iconar indicată este pregătirea duhovnicească, postul, rugăciunea, trăirea duhovnicească, iar mediul de lucru îşi pune puternic amprenta asupra lui. Într-o mănăstire lucrezi altfel decât în lume, acolo ai o anumită pace, în lume te asaltează neputinţa, ispitele.

Cum vedeţi dumneavoastră smerenia iconarului?

Consider că în pictură se vede smerenia iconarului. Se poate defini un caracter şi după modul în care a pictat iconarul. În momentul în care lucrez sunt extrem de ordonat şi mă bucur de orice gest.

Ce tehnică folosiţi?

Sunt adeptul tehnicilor tradiţionale, problema este că şi aceste tehnici au nevoie de un anumit suport de care nu toată lumea este conştientă. Pentru unii este important doar că s-a ridicat biserica respectivă, şi nu mai ţin cont aşa mult şi de tehnică. Totuşi, pictura ortodoxă este tradiţionalistă şi ar trebui să păstrăm şi tehnica, aşa cum păstrăm şi programul iconografic.

Ce alte genuri picturale aţi mai abordat?

Am lucrat şi pe zona de artă abstractă, dar am renunţat pentru că eu consider că nu se poate îmbina pictura de biserică cu un alt gen de artă.

Lucraţi cu o întreagă echipă de pictori, ce înseamnă pentru dumneavoastră a coordona o echipă?

Până acum, am lucrat singur, nu numai aici, ci şi la alte biserici. În prezent, lucrez alături de câţiva ucenici, cărora le împărtăşesc din tainele picturii bizantine. Ideal este ca echipa să fie foarte receptivă, astfel încât să se lucreze şi bine, şi repede. Îi sfătuiesc din punct de vedere profesional, pe partea duhovnicească nu îndrăznesc să dau sfaturi. Fiecare îşi face dimineaţa rugăciunea, şi lucrul merge altfel.

Raluca Băloiu, Sursa: www.ziarullumina.ro

Stiri Asemanatoare:



Comentarii

Comentati