La vama de la New York şi la cea de la Londra nu am aşteptat atât cât la luat un bilet pentru maşina 783 de la aeroportul Otopeni. Şi în faţa mea era doar un singur individ. Dar ca un scai. Şi ca înfăţişare. A stat acolo până i-a refăcut lui abonamentul şi alte daravele. A durat peste 30 de minute. Ceilalţi călători, care abia veniseră cu avionul, au renunţat. Aşa cum au renunţat şi cei doi englezi, el şi ea, profesori, cu care am călătorit alături de la Londra. Veniseră să caute elevi supradotaţi. Sau poate erau trimişi de Prinţul Charles, să caute noi sate desţărate, fiindcă nu i-a interesat decât să le vorbesc despre satele din Transilvania. Eu le-am spus că România se află la Porţile Orientului, unde totul curge mai încet şi trebuie să fie calmi, să nu se enerveze, fiindcă vor vedea tot felul de anomalii, cum e şi aşteptarea asta la un bilet de autobuz.

Norocul meu că le-a venit maşina englezilor, care m-au luat cu ei. Şi aşa am ajuns la Universitate. Iar aici, când să cobor, englezii m-au întrebat:

– But where is the City?

Adică unde este oraşul? Aici, am făcut eu, ce, nu-l vedeţi? Sigur, dacă eşti străin şi nu cunoşti Bucureşti-ul, dacă vii mai ales din New York sau Londra, capitala României nu se vede, e acoperită de copacii de pe marginea străzilor. Lucru minunat, nu?, să vezi numai parcuri, aşa cum din avion vezi numai lacuri, pe un câmp deschis, ca o pustă maghiară, fiindcă pădurile au fost decimate!
Desigur, le-am spus străinilor că autostrada de la Otopeni la Băneasa e nouă, nu era pe vremea lui Ceauşescu. Dar ei nici nu o observaseră, li s-a părut o uliţă, fiindcă de unde vin ei există mii de autostrăzi, numai la Heathrow e un labirint de pasarele suspendate, nu mai vorbesc de JFK, unde trenul aerian cu care vii la aeroport este de-a dreptul cosmic, o minune a creaţiei umane (îmi vine să şterg această informaţie, să nu le dau idei teroriştilor, fiindcă ei nu distrug decât minuni!).
Şi mie mi s-a părut că Bucureşti-ul este un sat mai mare. Până să ajungă City, mai este. Apoi alt argument îl constituie oamenii. Aşa arată românii?, m-au întrebat străinii. Nu, ăştia-s chinezi, arabi, turişti, zic, ca s-o dreg într-un fel.

Într-adevăr, şi mie, care abia venisem după o cură de câteva luni de Fitness, mi s-a părut că văd alţi oameni, nu românii pe care îi ştiam. De fapt, nu păreau oameni, ci nişte arătări, cu figuri şui, cu trupuri dezmembrate, cu mersuri lălâi, ca nişte personaje din Pădurea Spânzuraţilor duse în Ţara Houyhnhnm-ilor.

Şi în zilele următoare aveam să constat acelaşi lucru. Nu am văzut nici un om cu trupul lucrat, toţi arată, fără excepţie, pirpirii şi tuciurii. Păi cu asemenea arătări nu poţi câştiga nici o luptă. Unde sunt vitejii de odinioară?

Plus că pielea lor, cum am spus, e tuciurie. Abia văzusem la New York un film cu nişte fiinţe extraterestre sub formă de mogâldeţe care au invadat pământul. Poate că au început cu România şi românii încă nu ştiu.

Evident, cum poate constata oricine, posturile româneşti de televiziune sunt o mizerie de nedescris, sunt ţigăneşti la propriu şi figurat, posturi de patibulari pentru îndobitocit oamenii. Aceleaşi trupe şi emisiuni ca acum 20 de ani ajunse la extrema rudimentarului, complet degradate, asemenea unui preşedinte şi unei cohorte de politicieni, care cerşesc voturi la căpătâiul unui fost împărat ciobit, cu nume predestinat, acceptând astfel, cu sila noastră şi cu de-a ciobelile lor, o schimbare radicală de identitate a României.

Pe faţă, fără ruşine, fără nici cel mai elementar bun simţ sau sentiment de jenă. Alegătorii au aleşii pe care îi merită. Aşa, ca în ţara fraierilor. A chilipirgiilor. Care vor numai să câştige, fără să muncească. Sigur, România de azi a inventat şi aşa ceva.

Instalatorii pe care i-am chemat să-mi repare o ţeavă erau tuciuirii. Au intrat cu mâna întinsă. Aşa cică le-a spus meşteru’. Cei doi băieţi care veniseră să-mi instaleze Internetul, la fel, tuciurii cu mâna-ntinsă. Vânzătoarele de la o prăvălie abia deschisă, aşijderea, tuciurii. M-am apropiat de una mai tinerică, avea o broboadă pe cap, şi am întrebat-o, dacă are vreo filosofie de viaţă.
– Am, zice, dezvăluindu-mi un dinte de viplă (ceea ce presupune, după Bulă, că ei n-o să-i deschidă nimeni niciodată cavoul).
– Care?
– Fiecare să facă ce vrea.
– Cum, dacă eşti la volanul unei maşini, mergi contrasens sau nu respecţi regulile de circulaţie?
– A, ca Cârcotaşu’ năzdrăvanu’, a, asta e altceva!
– Cum altceva? Dar aici, la rafturile tale, văd că nu ai amestecat roşiile cu prunele, nici merele cu perele. Văd că toate au o ordine, sunt la locul lor pe rafturi.
– De, le-a aşezat ţaţa, nu eu!
Asta e mentalitatea acestor extratereştri tuciurii, “fiecare face ce vrea”, sigur, asta a învăţat-o tuciuriul de bărbatu-său, fiindcă, dacă mergea la şcoală, învăţa nişte reguli, că b urmează după a, nu încurca nici alfabetul, nici biologia cu matematica, nici clasicii cu modernii. E o ordine perfectă în cultură, în cunoaştere. Aşa s-a construit omenirea, aşa au evoluat lucrurile, piatră cu piatră. Nimeni n-a pus temelia pe acoperiş.

Dar aici, în Românica, o ţară diferită de România, totul e sub semnul unei noi geneze. Se naşte sub ochii nepăsători ai românilor, o nouă lume, o nouă co-cioabă, cu noi cioburi, care nu ştie şi nu vrea să ştie nimic despre ce a fost, despre faptul că înaintea ei au trăit românii, care au făcut şi lucruri bune, de la care noile arătări pot învăţa.
– Da’ nu vedeţi, domnu’, mi-a zis o gorilă tuciurie (e parlamentar), am făcut noi faţade. Toate blocurile lui Ceauşescu au noi faţade. Zicea Nicuşor că voi n-o să faceţi în o sută de ani ce-a făcut tata, tata lui. Nici măcar faţadele la blocuri. Na, că am început să lucrăm la faţade.
– O, minunat, aţi făcut şi firme noi, precum toneta “Betty Ice” din Cişmigiu, unde vânzătoarea, cam gălbejită, nu ştie ce înseamnă Ice, mi-a explicat că e scris greşit, trebuia aice, zice.

Săracul Pruteanu, se răsuceşte în mormânt. Dar mai vrea să ştie cineva cine a fost George Pruteanu?
Aşa că, dragii moşului, vă aduc o veste şi mai bună: nu vă mai faceţi iluzii. Nu ne citeşte nimeni. Ne citim noi între noi. Cât om mai fi. Nimeni nu are nevoie de sfaturile noastre. Însă eu n-am pace, vreau să-l întreb pe dom’ parlamentar:
– Bun, schimbaţi faţadele, dar ce faceţi cu oamenii, pe ei cum îi schimbaţi?

Între timp, cei doi englezi, cu care venisem, negăsind oraşul, s-au întors la aeroport şi au luat avionul spre Budapest. Confundaseră Budapest cu Bucharest.

Grid Modorcea