De mirare că românii zilelor noastre, cu destinul lor atroce şi cu istoria lor pusă pe şotii nimicitoare, încă mai au idealuri! Căci nu-i de ici-de colo să străbaţi lungul şi întortocheatul tunel al atâtor veacuri întunecoase, ca mai la urmă (într-o mână cu crucea răbdării şi resemnării, iar în cealaltă cu candela plăpândă, dar mereu vie, a speranţei de mai bine) să mănânci coliva tuturor celor trei imperii megieşe, care de care mai hapsân şi mai al dracului cu aceste meleaguri şi cu tot ce mişca pe ele.

Dar un popor fără idealuri, chiar şi atunci când acestea au chipul neeroic al supunerii şi îmbracă veşmintele nearătoase ale răbdării, este un popor muribund, care deja s-a împăcat cu gândul ieşirii sale silite de pe scena lumii. Istoria universală, cu precădere istoria antică, ne oferă exemple semnificative în acest sens: sumerienii, babilonienii, hitiţii, etruscii, vechii egipteni etc. Cu precizarea că toate aceste popoare rămase în memoria colectivă a omenirii, au avut un cuvânt greu de spus la vremea lor şi că au lăsat urme de referinţă în cultura universală…

Desigur, atât oamenii ca indivizi, cât şi popoarele ca entităţi istorice, nu doar că modelează timpul ce-l trăiesc după chipul şi spiritul lor (prin fapte memorabile de cultură şi civilizaţie), ci la rândul lui timpul şi factorii săi de presiune externă acţionează neîntrerupt asupra oamenilor şi popoarelor pe direcţia adaptării lor la noi împrejurări, doar astfel izbutind să-şi împlinească rostul trecerii pe Pământ.

De prisos să mai adaug că unii, cei puţini, o fac în sens ofensiv (prin agresiuni şi expansiuni militare, strategice, politice, financiare, economice, lingvistice), ei devenind adevăraţii stăpâni ai planetei, şi că grosul popoarelor se zbat să supravieţuiască sub umbrela aliaţilor (sic!) atotputernici prin compromisuri politico-economice care tind statornic înspre jaf generalizat şi prin cedări succesive de suveranitate din partea bieţilor sateliţi, care vizează neabătut asimilarea şi globalizarea, respectiv pierderea identităţii naţionale de către cei mulţi…

Nici vorbă că în aceste condiţii, până şi idealurile celor din urmă (care se îmbată în continuare cu apa rece a drepturilor stabilite în altă parte), suferă ajustări în consecinţă. Căci, vorba lui George Orwell în cuceritorul lui roman Ferma animalelor: „Toate animalele sunt egale între ele. Doar că unele sunt mai egale ca altele…” Adică, or fi toţi oamenii egali în faţa lui Dumnezeu, dar este de râsul curcilor să crezi că românul de azi este egalul americanului, când ştie o lume întreagă că majoritatea românilor de-abia au cu ce să-şi ducă zilele, pe când americanii, cu toate că nu reprezintă nici măcar 5 % din populaţia globului, an de an şi zi de zi consumă circa un sfert din resursele omenirii!

De aceea, parcă nici nu-i de mirare că preaschimbatul român de-acum (vremuri cu exemplară democraţie, prosperitate şi libertate doar în aparenţă şi pe hârtie!), nu-i de mirare, deci, că românul zilelor noastre a renunţat aproape în totalitate la marafeturi precum cinstea, omenia sau respectul, străduindu-se din răsputeri prin minciună, necinste şi neruşinare să-şi apere unicul şi adevăratul lui ideal naţional – acela de-a supravieţui cu orice chip şi prin orice mijloace, indiferent cât sunt acestea de certate cu morala şi legile convieţuirii umane.

Cine mai are timp de patriotism, naţionalism, cultură şi românism, când a supravieţui demn şi cinstit în România postdecembristă se cheamă un act de mare curaj şi când tot mai mulţi români sunt gata-gata să-i admire pe megarăufăcătorii descurcăreţi ai acestei ţări, respectiv – mai în glumă, mai în serios – înclină să le justifice potlogăriile prin memorabile spuse de felul: „Hoţul neprins e om cinstit” sau „Cine munceşte n-are timp să facă bani”?!

Tocmai de-aceea, adepţi înfocaţi ai dictonului „Trăieşte-ţi clipa!” şi al ultrapragmaticului principiu filosofic de sorginte autohtonă „Ce-i în mână nu-i minciună”, atâţia românii şi-au luat lumea în cap (unii cu truditul, alţii cu şutitul) şi, mai mult, îşi încurajează odraslele să facă la fel, încât actualul ideal naţional românesc este aidoma unui balaur bicefal: Unul din capete reprezintă scopul declarat al românilor de vârsta a doua – acela de-a dobândi chiar şi pe căi necinstite o pensie cât mai consistentă, de regulă de la stat, pe care să o folosească un timp cât mai îndelungat, celălalt cap al balaurului întruchipează ţelul atât de păgubitor pentru ţară al tinerilor valoroşi – acela ca după absolvirea studiilor din ţară să se stabilească într-un bogat stat occidental, astfel contribuind la îmbogăţirea celor bogaţi şi la o tot mai accentuată sărăcire a României.

Nota 1: Cu ceva timp în urmă eram la o masă într-un restaurant, unde se discuta despre istoria României, despre cultura şi viitorul ei. Printre comeseni se aflau vreo doi consilieri judeţeni şi, dacă nu mă înşel, un avocat şi un medic. Ei bine, argumentele mele privind străduinţa străbunilor, ba chiar şi jertfa multora dintre ei pentru constituirea şi afirmarea României moderne, nu numai că i-au făcut să zâmbească, dar mai la urmă au fost cu toţii de-acord cu spusele halucinante ale unuia dintre ei: „Puţin îmi pasă de toţi şi toate! Mie să-mi fie bine…” Actualmente, unul dintre acei comeseni, chiar acela cu afirmaţia, este parlamentar…

Nota 2: În felul lui odios, torţionarul Alexandru Vişinescu (precum şi ceilalţi 35 deja identificaţi) contribuie la consolidarea actualului nostru monstruos ideal naţional de care scriam mai sus. Adică, într-un sinistru mod ridicol, timp de 24 de ani după Decembriadă nu te atingi de aceşti torţionari, ci continui să le dai pensii de ofiţeri superiori (sinistrul Nikolski a primit pensie de general până în 1992 când a pierit, Vişinescu primeşte şi acum pensie de colonel!), în felul acesta tâlharul de stat român recunoscându-le şi răsplătindu-le fărădelegile comise, iar acuma hodoronc-tronc la peste 80 de ani ai bestiilor, vrei să-i faci răspunzători pentru crime pe care nici unul dintre ei n-a avut şi nu va avea curajul să le recunoască.

Sigur, alta era situaţia României dacă se punea în practică Punctul 8 al Proclamaţiei de la Timişoara (îndepărtarea din viaţa publică a foştilor activişti şi securişti) şi dacă, aşa cum cer normele elementare ale dreptăţii, foştii torţionari erau de îndată judecaţi cu asprime pentru ticăloşiile comise. Dar nu, la vremea respectivă, Ion Iliescu şi gaşca lui de politruci de mâna a doua, au făcut tot posibilul să-i scape, căci regimul lui se sprijinea tocmai pe unii ca aceştia. De altminteri, mineriadele au demonstrat cu prisosinţă că toţi sunt o apă şi-un pământ…

Mai mult. Legea lustraţiei nu–i agreată pe la noi nici după circa un sfert de veac de la Decembriadă, deşi se ştie că procesul de modernizare al Turciei sub Mustafa Kemal Atatürk cu ea a început (îndepărtarea din viaţa publică a foştilor demnitari otomani). Dimpotrivă, foştii activişti sunt nelipsiţi din viaţa publică, unii dintre ei (ex. politrucul Mircea Duşa) ajungând chiar miniştri. Fireşte că pentru asta e nevoie de tupeu nu glumă. Şi mai e nevoie, aşa cum a dovedit ipochimenul Duşa, să-ţi falsifici biografia, că doar nu poţi ieşi în faţă cu Academia „Ştefan Gheorghiu”, şi acea făcută târziu (cu ceva înainte de căderea comunismului) şi la fără frecvenţă.

Dar ăsta-i cel mai cinstit guvern de după 22 Decembrie 1989 şi de el românii trebuie să fie mândri. Cum îmi răspundea cu indignare cineva la unul din textele mele critice la adresa tuturor acestor tâlhari şi mincinoşi care, chipurile, ne conduc: „Nu noi i-am ales?..”

Eu, stimate domn, în nici un caz nu i-am ales nici pe ei, nici pe cei dinainte şi nici pe următorii asemeni lor nu-i voi alege…

George PETROVAI