Cronicarii epocii lui Mihai Viteazul confirmă conştiinţa originii, credinţei, limbii comune şi unităţii de neam a românilor

Cronicarii epocii lui Mihai Viteazul confirmă conştiinţa originii, credinţei, limbii comune şi unităţii de neam a românilor. E ciudat şi neştiinţific cum majoritatea istoricilor români contemporani şi autorii manualelor alternative finanţate de miliardarul G. Soros susţin că în epoca lui Mihai Viteazul nu exista o conştiinţă clară a originii şi unităţii de neam a românilor. Pe aceştia îi putem combate cu cronicarii epocii care anulează pseudo-teoria istoricilor contemporani, care susţin nejustificat că originea unităţii de neam a românilor este o chestiune legată de epoca modernă şi în special de secolul XIX. Este o ipoteză istoriografică falsă, care nu face apel la izvoarele istorice ale epocii. Sigur că aceeastă conştiinţă de neam nu avea caracterul coerent şi cristalizarea evolutivă a epocii moderne, dar aceasta exista în parametrii naţiunii medievale. Când Mihai Viteazul a făcut unirea celor trei ţări româneşti la 1600, românii aveau clară conştiinţa originii şi unităţii de limbă şi credinţă. Ortodoxia era un liant naţional prin religie în epocă. Voi prezenta doar patru cronici scrise de autohtoni şi străini, din vremea unirii lui Mihai Viteazul, care susţin faptul că românii erau conştienţi de originea lor comună, că vorbeau aceeaşi limbă şi erau ortodocşi.

Umanistul ardelean Nicolaus Olahus – Românul (1493-1568) susţinea, pe la 1550, că „valahii sunt creştini, numai că urmând pe greci, se deosebesc de biserica noastră catolică în privinţa purcederii duhului Sfânt şi a altor articole mai puţin importante“ iar „moldovenii au aceeaşi limbă, obiceiuri şi religie ca şi muntenii, se deosebesc numai prin îmbrăcăminte. (…) Limba lor şi a celorlalţi valahi a fost cândva romană, căci ei sunt copii din Roma“.

Stephanus Zamosius publică la Padova în 1593 cartea „Analecta lapidum vetustorum et nonnullarum in Dacia antiquitatum”, în care arăta că „Familiile Valahilor, care neam este acum cu totul născut pentru servitutea pământului, nu sunt altceva decât mulțimea Davilor și Parmenilor încât se pare că odată cu norocul, nu din întamplare au ocupat ținutul vechilor Davi. Aceștia nu locuiesc nici orașele și nici câmpiile deschise, ci numai adăposturi și cătune în văile munților, fiind ultimii din popoarele tripartite ale Transilvaniei și poate cei mai răi. Și nimeni nu ar crede că ei au fost vreodată coloni romani, dacă limba n-ar trăda originea, cu toate că aceasta, în decursul atâtor secole, a degenerat într-un oarecare dialect. Totuși, limba latină poate fi recunoscută în el nu cu greutate. Mai mult, ei înșiși iși zic până acum Romani, cu toate că nu au nimic din natura romană. Limba latină veche s-a împărțit în patru dialecte însemnate și foarte diferite: în italiană, galică, spaniolă, valahică. În fiecare din acestea, prin dovezi neîndoielnice, strălucesc urmele limbii latine. Nici n-a fost de mirare că popoare împrăștiate peste tot pământul s-au depărtat atât de mult de la originea limbii lor, căci nici n-au putut să folosească schimbul de cuvinte, din cauza depărtării ținuturilor. Românii au fost numiți Valahi, nu de la Flavus cum inventează Bonfini și alții, ci pentru că strămoșii acestora sunt numiți Olaz de către Panonieni, de aici Olahi și în fine adăugându-se litere, sunt chemați Valahi. Se întâmplă însă adesea ca în idiomul vernacul necunoscători ai limbilor să inventeze etimologii străine.”

Cronicarul sas Mathias Miles în cronica „Siebenbürgischer Würg-Engel” arată clar că odată cu intrarea voievodului muntean Mihai Viteazul în Ardeal, românii ortodocşi s-au ridicat la luptă pentru eliberare naţională şi religioasă şi pentru susţinerea noului domn, de acelaşi neam, limbă şi religie: „De îndată ce s-a răspândit în țară zvonul despre victoria lui Mihai, numaidecât valahii din țara noastră s-au adunat și au atacat în taină și public moșiile și curțile nobililor și au ucis mulți dintre stăpânii lor, ca pe Francisc Tekei, comitele Turdei, Ladislau Boronkai și mulți alții; și aceasta, de fapt, din închipuirea visătoare că, având de acum înainte un principe din sângele lor, trebuiau și ei, mojicii, valahii, să-i stăpânească pe nobili. Ștefan Báthory, fratele cardinalului, și Ladislau Gyulaffi, pe care principele îi lăsase în urma sa la Alba Iulia, auzind de înfrângere, au ezitat și ei să păstreze capitala prin rezistență; de aceea Báthory a fugit la Șimleu, Gyulaffi la Chioar, pentru a sta acolo, în afara țării de teama tiraniei voievodului. Văzând aceasta locuitorii din Alba Iulia și-au trimis solii, și anume pe Martin Thuri, Gheorghe Szabo și Gheorghe Nagy la voievod, în tabăra de la Sibiu, cu daruri mărețe, să i se supună, rugându-i să-i cruțe pe ei, ca fiind din viitoarea lui capitală. Cum au aflat celelalte cetăți, orașe și castele, deoarece Mihai pretindea că va guverna în numele lui Rudolf, i s-au alăturat toate și au primit garnizoană valahă. Intrând acum Mihai în Alba Iulia, la 1 noiembrie, i-a venit în întâmpinare Dumitru Náprágy, episcopul din localitate, cu toți preoții săi, și l-au primit cu o frumoasă urare de noroc și viață lungă și a unei conduceri pașnice. El călărea un armăsar de rasă și a ordonat să se aducă pentru el opt armăsari frumoși, turcești, echipați cu aur și mătase; a îmbrăcat și el o haină imperială, încât și gletele lui erau cu pietre scumpe și perle; în spate avea o haină aurie garnisită cu o frumoasă blană de zibelină, în cap o pălărie ungurească cu penaj multicolor.” Mihai Viteazul a ridicat episcopia de Alba – Iulia la rang de mitropolie ortodoxă, iar în fruntea cetăţilor a numit garnizoane româneşti şi a emis hrisoave pentru nobilii români din Ardeal.

Grigore Ureche scrie Letopiseţul Ţării Moldovei în jurul anilor 1631/1632, deci la 30 de ani de la unirea înfăptuită de Mihai Viteazul. Ureche avea cristalizată ideea unităţii conştiinţei de neam. El scria „rumânii, cîţi se află lăcuitori la Ţata Ungurească şi la Ardeal şi la Maramureşu, de la un loc sîntu cu moldovenii şi toţi de la Rîm se trag”.

Ionuţ Ţene