La sfârşitul recitalului lui Radu Lupu de la Ateneu, când toată sala era în picioare şi îl aclama pe vestitul pianist, după magnifica prestaţie schubertiană, apare dl. Ioan Holender, care se opreşte în mijlocul scenei, îl îmbrăţişează pe invitat şi îi oferă un plic. Ce semnificaţie să aibă acest gest? Nu putea să i-l ofere în culise, l-a oferit sub ochi publici. Bine că nu au fost şi camere de filmat, fiindcă interpretul a interzis transmiterea televizată a recitalului său.

Ce era în acel plic, o sumă de bani, o diplomă (fiindcă dl. Holender tot e bolnav după decoraţii, cum a dovedit pe vremea când ministrul culturii era Tudorel zis Căcărează) sau vreo invitaţie la următoarea ediţie, pe care tot Holender o va moşi, aşa cum reiese din schimbul de gratulări dintre premier şi el!

În România, la vârf, se demonstrează că servilismul are chipuri fără de sfârşit, ca muzica lui Schubert, ce pare neterminată.

Cineva îmi spunea, la uşa suprablocată a Ateneului, că noi nu ştim – şi nu sunt semne că vom învăţa prea curând –, să organizăm nimic, darămite un cogea festival de muzică grea? De ce? Foarte simplu, pentru că nu există nici o regulă, decât servilismul. S-a dovedit la recitalul lui Lupu, unde a fost ca în vorba: “Intrarea pe brânci, ieşirea pe coate”. Lucrurile se rezolvau foarte simplu, dacă se renunţa la unul dintre concertele de la Sala Palatului, din seara a doua, de pildă, fiindcă tot a fost ratat, datorită proastei acustici, şi ar mai fi fost programat un recital la Ateneu, în care Lupu să fi cântat Enescu. Dar cred că nici el nu s-a gândit. El a interzis să fie filmat. În rest, manifestarea servilismului. Iar servilismul în faţa puterii este cel dintâi. Dovadă scrisoarea lui Holender, care îi mulţumeşte primului-ministru fiindcă a spus într-o recentă şedinţă de guvern că dă undă verde festivalului, că se va găsi “toate soluţiile” ca el să se desfăşoare în continuare, adică şi în 2015!

Râd şi curcile. Adică până la Ponta nu a existat festivalul? Da, dar aşa e în România, numai dacă vrea guvernul se desfăşoară în continuare un eveniment sau nu, deşi aflăm că 35 milioane de lei din bugetul festivalului provin din “surse publice”. Adică tot din sudoarea oamenilor muncii, exploatată de unele firme. Atunci cum se explică acest servilism faţă de guvern?

Unde se întâmpla aşa ceva în America sau în alte ţări civilizate? Nu există o asemenea slugărnicie. Acolo totul este privat. Se ocupă guvernul, primul-ministru de vreun festival? Sau anunţă că vor veni să vadă ce şi cum, aşa cum a anunţat Ponta? Politicienii n-au ce căuta la manifestările artistice curente, la festivaluri sau la marile competiţii decât ca persoane private. Ce căutau în loja lui Ceauşescu alde Năstase şi Iliescu?
Nici nu-i de mirare că artişti ca Radu Lupu iau calea străinătăţii, fug cât mai departe de această lume slugarnică, fără demnitate, şi se întorc apoi în ţară ca străini, aduşi nu de români, nu de cei ce organizează o manifestare, ci tot de străini, aşa cum Radu Lupu a fost adus la Bucureşti de Daniel Barenboim, aşa cum a recunoscut şi dl. Holender la conferinţa de presă.

Să nu ne mirăm, deci, de ce un Radu Lupu nu l-a descoperit încă pe Enescu, poate că îl şi urăşte, mai ştii, Doamne fereşte! Oricum, este notoriu, copilul minune încununat cu lauri în 1967 la Concursul “Enescu” nu a descoperit încă sonatele lui Enescu, nu a cântat niciodată vreo sonată sau suită enesciană, fiindcă nu le cunoaşte, nu le-a studiat.
Imaginaţi-vă că pe scena Ateneului, Radu Lupu ar fi oferit un recital Enescu şi unul Schubert. Sau chiar un singur recital, dar în loc de Sonatele 20 şi 21 de Schubert, sonate de înmormântare, ar fi cântat piese de George Enescu, să spunem, Sonata nr. 3 şi celebra Nocturna, modele de evadare în vis, în fericirea isihastă.

Vă spun, Sonatele enesciene sunt mult mai complexe şi mai frumoase decât cele schubertiene. Schubert nu transmite decât nelinişte, sonatele lui sunt forme de manifestare a sunetului fără capăt. Sonatele 20 şi 21 sunt pline de aluzii beethoveniene, fiind scrise în 1928, anul morţii compozitorului, imediat după moartea lui Beethoven (1927), modelul adorat al lui Schubert. De pildă, rondo-ul conţine o referire la Rondo-ul lui Beethoven. Sonata 21 este considerată un “Adio” spus în pragul morţii. Piesele au un aer funebru, o nelinişte dureroasă, o descurajare profundă, ca starea precară de sănătate a compozitorului, totul e trist, sumbru, un cântec de lebădă, ca şi prestaţia şi alura de cioclu a pianistului. Ele ilustrează perfect definiţia lui Barenboim că muzica înseamnă sunet. Şi Radu Lupu a emis sunete. Într-o mişcare indefinit ondulată, cum ar spune Blaga. Ce a demonstrat el putea să dureze nedeterminat, fiindcă a reuşit să realizeze ceea ce aş numi muzică abstractă. A abstractizat muzica, adică a anulat orice melodicitate şi a emis numai sunete de o varietate infinită, frazări melo, improvizaţii angoasate, ca o combinaţie matematică din teoria probabilităţilor. Şi probabil că el continuă să cânte şi acum, şi când mănâncă, şi când doarme, fiindcă muzica pe care el o preferă este un labirint de sunete creator de stare. O stare pe care exegeţii o numesc romantică, dar Lupu creează o stare abstractă.

Enescu i-ar fi dat ceea ce caută, trăirea isihastă. Nici nu bănuieşte ce revelaţii ar fi avut şi ne-ar fi transmis. Ca la Vatopedu. Dacă Radu Lupu l-ar fi descoperit pe Enescu când trebuia, sigur l-ar fi cântat peste tot. În urmă cu trei ediţii ale festivalului, Luiza Borac, elevă a lui Murray Perahia, a venit din Germania şi ne-a cântat integrala pieselor enesciene pentru pian, existentă şi în albumul solistei. Memorabil, de neuitat.
Sigur, fiecare cântă ce vrea, ce doreşte, ce corespunde sensibilităţii şi spiritului său. Dar imaginaţi-vă că Radu Lupu ar fi simţit româneşte, că l-ar fi descoperit şi iubit pe Enescu – fiindcă tot îl imită ca postură stoică –, şi ne-ar fi cântat sonatele lui, aşa cum le-ar fi cântat peste tot. Fără să renunţe, evident, la compozitorii săi preferaţi, Mozart, Schubert şi Beethoven. Cred că astfel, purtat pe aripile unui pianist de geniu, Enescu ar fi ajuns să fie cunoscut cum merită. Desigur, parte din creaţia sa e cunoscută, a propagat-o un Celibidache, de pildă. Dar el are vreme să aştepte. Am scris nu o dată că Enescu este un compozitor de viitor. Însă Radu Lupu, dacă nu-l descoperă acum, va rămâne cu un mare handicap. Şi ar fi păcat! Ciudat cum s-a cantonat un pianist ca el, de când era tânăr şi impavid, numai pe clasici! Dar cine nu-i cântă pe Mozart, Schubert sau Beethoven? Toată lumea, toţi instrumentiştii. Şi se concurează între ei, să vedem cine îi cântă mai bine, mai rafinat, mai nemaipomenit. Clasicii, ca şi preclasicii, au devenit o modă, ei sunt pariul, testul principal.

Dar eu spun că un mare interpret este cel care impune un compozitor nou, care iese din marele stol disciplinat. Toţi se folosesc de clasici, fiindcă sunt o garanţie a succesului. Aşa cum pe Broadway se joacă numai spectacole care au avut box-office, aşa cum la Hollywood se fac remake-uri, ori se filmează numai teme si poveşti eterne. La fel şi în arta plastică, nimeni nu riscă, sunt cultivaţi masiv clasicii.

Dar mă gândesc ce dezastru ar fi fost pentru istoria artei dacă un Alfred Stieglitz nu l-ar fi propulsat pe Brâncuşi în America, fiindcă astfel a ajuns Brâncuşi să fie considerat pionierul artei moderne. Este ştiut că însuşi conceptul de artă modernă a fost creat în legătură cu Brâncuşi, respectiv cu celebrul său proces contra Statelor Unite.

Enescu este un compozitor necunoscut, muzica sa are viitor. El i-a cucerit pe americani, inclusiv pe Rockefeller, care i-a donat un parc la Cleveland, tot prin clasici. Însă avea şi zvâcnirile noului. Să nu uităm că Marcel Proust l-a descoperit pe Enescu prin sonata lui Cezar Frank, pe care a auzit-o cântată de muzicianul român. Nu ne îndoim că şi Enescu îşi va avea un Stieglitz al lui.

Dl. Holender et co. n-au avut şi nu au asemenea ambiţii, să-l impună muzicienilor lumii pe Enescu. Dovadă că, deşi festivalul poartă numele lui Enescu, mulţi vin la Bucureşti fără să-l cânte. Cred că ar fi fost o condiţie obligatorie la un festival care se respectă. Dar, cum am spus, domină servilismul, iar servilismul nu îngăduie să existe reguli normale de organizare.
*
O demonstraţie de apropiere de Enescu, de românism, ne-a făcut-o dirijorul Vladimir Spivakov, la pupitrul Filarmonicii Naţionale din Rusia, care a cântat Suita a III-a pentru orchestră, op. 27 Săteasca. Fantastic. Orchestră de mare ţinută. Ruşii străluceau de eleganţă şi frumuseţe. Au fost impecabili. Cu adevărat am simţit în ei un mare respect pentru festival, pentru public şi în primul rând pentru Enescu. Apropierea de Enescu se explică prin faptul că Spivakov l-a studiat şi cântat pe Enescu ca violonist. El mărturiseşte că “i-am studiat sonatele şi îmi place în mod special cea de-a treia”. Totul a pornit de la vizita lui Enescu în Rusia, când Spivakov l-a ascultat cântând şi a fost uimit de aptitudinile lui Enescu, de a cânta la pian şi vioară, de a dirija şi compune, un fenomen foarte rar. După acest moment, spune Spivakov, Enescu “a devenit o legendă pentru noi”.
Suita autobiografică a lui Enescu a fost în interpretarea orchestrei ruse o încântare, un joc al sunetelor spirituale, un poem. E o lucrare de maturitate, post-Oedipe, scrisă la comanda Filarmonicii din New York şi prezentată în primă audiţie în 1939 chiar sub bagheta compozitorului. E o reîntoarcere în copilărie, e străbătută de melos popular, are nostalgie, vrajă, vervă, tot ce înseamnă regăsirea de sine a identităţii. Eu mi-am ilustrat cu această Suită prima parte a filmului George Enescu – Alesul lui Dumnezeu (1996).
M-a uimit plăcerea cu care au cânta-o ruşii, ataşamentul faţă de rafinamentul ei, faţă de magicul suflet românesc al Suitei. Şi ca să dovedească faptul că au înţeles acest suflet, Spivakov şi orchestra rusă au oferit un bis surpriză, Hora staccato a lui Grigoraş Dinicu, un lăutar foarte iubit de George Enescu.

Programul ruşilor a mai adus o surpriză, un tânăr violonist strălucitor, Serghei Dogadin, care a cântat impresionant, expresiv, Poemul pentru vioară de Ernest Chausson şi Introducere şi Rondo Capriccioso de Camille Saint Saëns, o piesă plină de o muzicalitate memorabilă, un adevărat şlagăr simfonic. Concertul s-a încheiat cu Simfonia I în re minor de Rahmaninov, care, deşi compusă la 22 de ani, este o lucrare fantastică, mistică, având în ea toţi sâmburii care vor încolţi mai târziu în creaţia marelui compozitor rus.

Grid Modorcea