Nu o dată am scris că piesa Othello de Shakespeare, după care Verdi a făcut opera Otello, se putea numi Iago, fiindcă Iago e vioara întâi, din aceeaşi plămadă cu Richard al III-lea. Aşa cum Ducele de Gloucester declară la rampă din capul locului: „Mi-am pus în gând să fiu un ticălos”, dovedindu-ne că reuşeşte acest lucru cu prisosinţă în toată acţiunea piesei, aşa şi Iago, în monologul său de început, ne ia martori direcţi, ne dezvăluie că “am un drac în mine” şi că singura lui raţiune de a fi este să facă rău. El mai vorbeşte despre „gândul veninos ce-mi roade-n măruntaie”, despre felul cum îşi joacă rolul ticălos. Şi justifică relele de pe pământ prin aceea că „între naştere şi moarte nu există decât blestemăţii”. El crede că “viaţa este un lanţ de blestemăţii”, căreia îi urmează moartea, „doar moartea”.

Cu o asemenea filozofie de viaţă, Iago ne face pe faţă o dovadă satanică fără cusur, ne ia martori ai înscenările sale, reuşind să facă dintr-un om integru, un criminal, care îşi ucide iubirea. Iago nu se comportă ca un om. Un om are şi îndoieli, şi slăbiciuni, dar el nu, fiindcă este un monstru. De fapt, el se comportă ca un vampir.

Şi în acest fel îl joacă şi Ştefan Ignat în spectacolul de la Opera Naţională, programat în cadrul Festivalului “Enescu”. Regizoarea germană de origine bulgară Vera Nemirova îl pune pe Iago să stea mereu cu capul lângă urechea lui Othello, turnându-i venin („Eu torn urechii lui otrava”), aşa cum Claudius i-a turnat regelui Hamlet.

Iago e şi conştient de acest fapt, ne arată pas cu pas cum îi picură boala geloziei lui Othello / Otello, o boală care începe cu un alt drog, cel al bănuielii. Întâi îl face pe Otello să fie bănuitor, să bănuiască faptul că ar fi ceva între Cassio şi Desdemona. Apoi aduce proba zdrobitoare cu batista furată, zic zdrobitoare, fiindcă e o batistă vrăjită, în care Otello crede mai mult decât în orice pe lume. Să nu uităm că el e Maur, avea rădăcini vrăjitoreşti prin mama sa. Iar metafora batistei devine în final o ploaie de batiste albe.
Spectacolul însă face un rabat fatal, amputează această dimensiune, fiindcă e primul Otello din lume, cred, care e jucat de un cântăreţ cu faţa albă. Ca şi batista. De ce o fi albă? Ca să reprezinte puritatea, imacularea? În holul Operei există o expoziţie cu istoria spectacolului Otello, în care toţi cei ce l-au interpretat pe Maur au faţa cafenie, machiată, de la Ludovic Spiess la Cornel Stavru, dar aici minunatul cântăreţ Marius Vlad Budoiu apare nemachiat. Impactul este imediat diminuat.

Sigur, totul e convenţie, putem să ne imaginăm că Otello e femeie, aşa cum l-a imaginat Andrei Şerban pe Regele Lear. Şi a ieşit o Liră, un fel de bancnotă ne-muzicală. Nu, ideea lui Şerban nu e mai valoroasă decât a lui Shakespeare. Aşa cum nici aici personajul Otello nemachiat nu este o convenţie superioară. Trebuie să pui ceva mult superior în loc atunci când schimbi o convenţie clasică, mai ales când e vorba de Shakespeare. Sau de Sofocle. Aşa cum avem exemplul unui alt Oedipe confecţionat de Şerban, când a montat tot aici opera lui Enescu.

Piesa Othello este un monument clasic, perfect, pe care Verdi a exploatat-o pe măsură. Această piesă e un reper clasic, un model. Ce au făcut Nemirova sau Şerban cu Oedipe sunt experimente. Interesant de observat este faptul că Shakespeare asimilează experimentele în piesele sale, care nu sunt experimentale, sunt clasice, având o structură riguroasă, o logică profundă. El dă improvizaţiei locul cuvenit, în zeci de scene unde apare commedia dell’arte, de pildă, dar structura este de alt calibru, este fermă, riguroasă, neşovăielnică. Clasicii includ experimentele în formele create de ei. Dar experimentele moderne, deşi necesare, nu duc, deocamdată, nicăieri. Andrei Şerban tot experimentează, de când a lucrat la teatrul „La Mama”, dar nici un experiment nu s-a rotunjit într-un model, să fie reper şi pentru alţii, să nască un nou teatru.

Aşa cum am spune că Vera Nemirova ar vrea să nască o nouă operă. E posibil să fie o explicaţie tehnică, fiindcă tenorul german anunţat în program nu a mai venit, a fost schimbat peste noapte cu Marius Vlad Budoiu, care n-o fi avut vreme să se machieze, deşi o fi ştiut că joacă de câteva zile. Aşa cum o altă cântăreaţă era anunţată şi în Desdemona, dar apare Iulia Isaev. Vorba lui Arghezi, una se scrie, alta se fumează.
Aşa cum face programatic Iago, care, prin arta dedublării, îşi creează o multitudine de dedublări în raport cu fiecare personaj în parte. El riscă la fiecare minciună pe care o spune. În fond, Iago se sinucide, fiindcă aici duce lanţul nebuniei lui, otrava pe care o picură în urechile altora, lucrează ca un bumerang şi asupra sa.

În spectacolul dirijat de canadiana Keri-Lynn Wilson, elevă a lui Claudio Abbado, această amprentă a unui Iago malefic, vampiric, care îşi pune pecetea pe toate faptele acţiunii, transformând o mare poveste de iubire într-o tragedie, se vede foarte limpede, ba chiar la modul tezist, prin aceea că Iago seamănă cu un agent KGB, poartă ochelari negri, e îmbrăcat cu o pelerină de plastic, are un comportament securistic. Decorul Vioricăi Petrovici, butaforic, cam prăfuit, reprezintă o închisoare, păzită de oameni înarmaţi. E o atmosferă de lagăr. Astfel de idei au devenit deja clişee, mai toate spectacolele cu teme medievale sunt adaptate la ideea de lagăr. Mai ales în teatru. Până şi Cântarea cântărilor a fost montată la Cluj într-un astfel de decor.

Nu e întâmplător, cred, că şi în culise se întâmpla cam acelaşi lucru. Lângă urechea directorului Operei, Răzvan Dincă, de nerecunoscut, supraponderal, se afla mereu un colorat rotofei, într-o haină de ginerică strâmtă, de împrumut, să crape pe el, iar în jurul lor o armată de body-guarzi, fiindcă faţa Operei e schimbată de când un regizor promiţător a devenit “om de afaceri”, începute cu tam-tam la Operetă, pe care a transformat-o, aşa cum au spus victimele, în “bordel”. Nu e de mirare să aflăm că şi Opera devine pentru el un bordel mai mare. E o altă formă de a confisca festivalul, cultura, care parcurge un drum evident dinspre oamenii de cultură spre oamenii de afaceri, spre tot felul de coloraţi şi firme dubioase, neprofesioniste, care se ocupă de organizare.

Ceea ce reclamam odinioară şi acuzam guvernul şi minsterele de lipsă de transparenţă, acum e un fapt notoriu. Transparenţa se petrece numai la picurat veninul, aşa cum face Iago. Iago nu e un personaj chiar inventat, el pare rupt din realitate, iar istoria ne dovedeşte că în fiecare epocă a există un astfel de Beria, ca să dau exemplul unui Iago stalinist. “Revoluţia” pe care a adus-o Dincă la Operă a fost să modifice holul ei, să-i pună nişte garduri de plastic, ca intrarea să nu se mai facă pe uşile principale, ci pe la coloanele din interior. Adică să-ţi dea senzaţia că intrarea este liberă. O nouă prostie. Cu banii respectivi s-ar fi putut face o instalaţie de aer condiţionat într-o sală irespirabilă. Schimbăm faţadele, dar ce facem cu oamenii, pe ei cine îi schimbă?

Grid Modorcea