De obicei, când vorbim de Requiem, ne gândim la o muzică religioasă cu subiect funebru, dovadă că acest gen muzical se cântă la înmormântări (în latină se şi numeşte Missa pro defunctis), dar Requiem-ul lui Giuseppe Verdi, la fel de cunoscut ca şi Requiem-ul lui Mozart, este un exemplu de muzică vulcanică, explozivă, nu este o litanie, un bocet simfonic, este un imn de slavă divină, un şuvoi plin de forţă dramatică, o cascadă sonoră.

Mai ales când la pupitru se află Antonio Pappano, iar sub ochii săi Orchestra şi Corul dell’Accademia Nazionale din Santa Cecilia, una dintre cele mai bune 10 orchestre din lume, cu un cor care are o tradiţie consemnată în anul 1566. Lor li se adaugă cei patru formidabili solişti, soprana Liudmyla Monastyrska (Ucraina), mezzosoprana Ekaterina Semenchuk (Rusia), tenorul Samir Pirgu (Albania), basul René Pape (Germania), staruri ale scenelor lumii.

Totul a fost magnific, înălţător. De unde acest optimism? Fiindcă Requiem-ul este scris din perspectiva resurecţiei. Dintr-o imensă dragoste faţă de Alessandro Manzoni, un mare scriitor, un patriot înflăcărat, pe care Verdi îl admira din tinereţe, îl considera “sfânt”. El a murit în anul 1873, iar Verdi s-a gândit să compună un Requiem, un gen pe care nu-l mai abordase, care să fie cântat la comemorarea unui an de la moartea lui Manzoni. Verdi avea să mai scrie la sfârşitul vieţii muzică religioasă, Patru piese sacre, pe care, tot la această ediţie a Festivalului “Enescu”, le-a avut în program Daniel Barnboim.
Requiem-ul s-a impus ca o piesă unicat, de geniu. A avut premiera pe 22 mai 1874 la Catedrala San Marco din Milano, sub bagheta compozitorului. Verdi a respectat cadrul misei catolice funebre, în şapte episoade, respectând şi textul tradiţional în limba latină. Dar viziunea e total nouă, fiindcă are teatralitate, Requiem-ul e scris în stilul marilor sale opere, având mereu culmi de intensitate, totul este vizual, scenic, iar soliştii sunt ca nişte personaje de operă.

Această forţă este generată de perspectiva învierii, contrapunându-i suferinţa în faţa inevitabilei morţi. Meditaţia asupra pierderii fiinţelor dragi, ca şi teama în faţa Judecăţii de Apoi sunt contrabalansate de speranţa că vom fi iertaţi şi primiţi în împărăţia luminoasă a Domnului. Multe părţi sunt cântate de voci solistice, uneori fără acompaniament orchestral. Rugăciunile de implorare a milei divine, precum şi toate lamentaţiile sunt create în forţă, au o intensitate neobişnuită. Ne aflăm în faţa unui Requiem patetic, ca un vulcan a cărui lavă ne împresoară, ne copleşeşte prin extraordinarele contraste sonore. Sigur, aici este evocată, ca în episodul Dies irae, pedeapsa divină pentru păcatele noastre. Aproape în fiecare fragment muzical apar alămuri, bubuituri de tobe, participări corale şi solistice de anvergură. Sanctus, de pildă, este absolut monumental, întreg ansamblul explodează. Requiem-ul lui Verdi, de o unitate sonoră desăvârşită, este o mare desfăşurare polifonică, greu de realizat fără forţe orchestrale şi corale de amploare. El se încheie însă isihast, cu liniştea interiorizată din Libera me. Parcă în Requiem-ul lui Verdi se adună întregul geniu muzical al lumii, şi preclasicii, şi clasicii, şi modernii. El este sumumum creaţiei muzicale culte.

Grid Modorcea