Festivalul “George Enescu” s-a deschis cu o conferinţă de presă a lui Daniel Barenboim, unul dintre cei mai titraţi muzicieni ai lumii, născut în  Argentina, la Buenos Aires, în 1942, din părinţi evrei ruşi. Este un mesager al convieţuirii popoarelor, al armonizării lor, de aceea unii îl consideră sionist, alţii antisemit. El se consideră însă “un terorist al educaţiei muzicale”.

La Bucureşti este muzician complet, om, artist, mentor şi tot ce înseamnă reper în artă. Daniel Barenboim a fost prezent şi la precedenta ediţie, din 2011, când a cântat cu aceeaşi orchestră din Berlin. Atunci a avut în program Mozart, ca dirijor şi pianist, dar, la pupitrul bătrânei doamne Staatskapelle (1570), a făcut şi o demonstraţie de mare dirijor, oferindu-ne două bijuterii ale muzicii mondiale, Simfonia nr. 7 în Mi Major a neowagnerianului Anton Bruckner şi Simfonia pentru Divina Comedie a lui Dante S109 de Franz Liszt, cu participarea corului de femei al Filarmonicii „George Enescu”.

Barenboim are un stil de dirijat unic. El dirijează fără partitură şi lasă orchestra să cânte aşa cum o ştie de la repetiţii şi intervine prin gesturi acolo unde crede că are el un rol, să accentueze o mişcare sau alta. În acest fel, responsabilitatea fiecărui instrumentist creşte, de unde şi formidabila concentrare care stăpâneşte orchestra. Sunt momente în care Barenboim pare un spectator special ce are şansa să asculte o piesă simfonică de pe podium. Aşa a fost momentul antologic de la începutul părţii a doua a Simfoniei lui Liszt, când Barenboim s-a rezemat de bara de la podium, ascultând partita oboiului solo. Ce altceva ar fi trebuit să facă? El apelează de nenumărate ori la batistă şi se şterge de stropii de sudoare, iar când repune batista la loc, uită să mai scoată mâna stângă din buzunar. Are vreme să mai şi tragă cu ochiul spre sală. E în acelaşi timp detaşat şi implicat, mândru şi umil, ţanţoş ca un păun şi unduitor ca o căprioară.

Aşa a fost şi acum, când a pendulat, în prima seară, între Enescu, Beethoven şi Elgar (compozitorul său preferat), iar în a doua seară, între Mozart şi Verdi, evident, cu un inevitabil marş la bis (să nu uităm că oaspeţii sunt nemţi).

Barenboim este un copil mare, care mai păstrează ceva din copilul minune, lansat la 7 ani în Israel, unde s-a stabilit familia, apoi afirmat pe toate scenele Europei, fiind, aşa cum l-a botezat Furtwängler: „Barenboim, la unsprezece ani, este un fenomen”.

Proiectul său „West-Eastern Divan” (inspirat de goetheanul West-östlicher Divan), de a aduce împreună să cânte muzicieni din Israel, Palestina şi alte ţări arabe, este o lecţie politică pentru întreaga lume. El l-a evreizat pe „nazistul” Wagner, aşa cum şi-a pus pecetea pe toate focarele şi formele muzicale noi ale planetei, de unde şi titlul uneia dintre cărţile sale Everything is connected (2008), fiind numit de Capela de stat din Berlin, cu care a revenit acum la Bucureşti, director artistic pe viaţă. A fost propus pentru Premiul Nobel pentru Pace.

Catregoric, Daniel Barenboim este o personalitate controversată. Însăşi concepţia lui muzicală este ambiguă. În esenţă, el spune că muzica nu înseamnă decât sunet. Iar sunetul este ceva efemer. Orchestra este cea care produce sunetul. Evident, notat într-o partitură. Dar sunetul e creat într-un fel la Sala Palatului, în alt fel la Ateneu, la Bucureşti sau la Londra. În funcţie de locaţie. Dirijorul este, în fond, un creator de atmosferă. Ca şi regizorul. Fiindcă Barenboim a avut zeci de colaborări cu operele lumii. Nu întâmplător ne-a oferit şi o lecţie din Verdi (Quattro pezzi sacri), poate şi fiindcă este directorul Scalei din Milano, dar şi pentru excelentul cor al Filarmonicii, condus de Iosif Prunner.

Desigur, el este ca un spiriduş shakespearian. Citindu-i gândurile, are natura artei, în plină mişcare, nefixată, de aceea el pledează pentru un spectator activ, nu pasiv. Muzica se trăieşte, se participă la ea, nu se lasă doar ascultată, ca un tăvălug sonor care vine peste tine.

Cine citeşte website-ul lui Daniel Barenboim rămâne impresionat. Viaţa şi opera lui sunt ale unui om integral. El este evreul ideal, a cărui filosofie este să-şi împlinească toate visele pe pământ, fiindcă numai aici poate exista Ţara Făgăduinţei, nu în cer. Barenboim a strâns multe comori pe pământ, a dăruit lumii harul său încă de când un Furtwängler îl considera un fenomen. A studiat cu Nadia Boulanger şi a făcut un cuplu celebru cu violoncelista Jacqueline Dupré, cu care a fost căsătorit. Apoi, după moartea acesteia, s-a căsătorit cu pianista rusă Elena Bashkirova, cu care are doi copii. În 2012, la Jocurile Olimpice de la Londra, este primul muzician care a purtat steagul olimpic, alături de Nelson Mandela.

*

E greu de imaginat, după o conferinţă de presă de câteva minute, cu o prestaţie de om obosit, ce gândeşte cu adevărat Barenboim despre o planetă ca un butoi de pulbere nucleară, departe de idealul Ţării Făgăduinţei. Dovadă că el nu a fost în stare să răspundă de ce pe website-ul său, ce pare complet, exhaustiv, nu există nici un cuvânt despre Festivalul “George Enescu”, despre Enescu, deşi el este şi scriitor, iar site-ul are mai mulţi cititori decât spectatorii de la Sala Palatului.

Sigur, a răspuns cu o glumă,  că este prezent la Bucureşti. Da, e un lucru foarte important. Aşa cum foarte importantă este şi prezenţa lui Radu Lupu, adus aici de Barenboim, după cum a spus Ioan Holender la conferinţa de presă ce a precedat deschiderea festivalului. Radu Lupu nu a mai fost la Bucureşti de 15 ani. Şi atunci adus tot de Barenboim, venit cu orchestra din Chicago. Aceste prezenţe sunt mai importante decât orice. Şi important este că Barenboim l-a cântat pe Enescu.

Aşadar, prin Barenboim, festivalul s-a deschis cu Rapsodia nr. 2. Din păcate, din locul unde am stat eu, rândul 14, mijloc, totul s-a auzit deformat, ca o huruială, cu minunatele părţi ale Rapsodiei răsfirate, cu momentele silenţioase moarte. De altfel, festivalul în Sala Palatului este total compromis, fiindcă muzicienii, vârful muzicii mondiale, sunt perfecţionişti. Ei ating numai cote sublime, iar acest rafinament nu se poate percepe aici. La Ateneu, da. Însă la Sala Palatului, ba. Dovadă Simfonia a II-a în Mi bemol major, op. 63, a lui Edward Elgar, o minune, o sinteză care combină strălucirea lui Stravinski cu meditaţia lui Enescu, având mult lirism şi exotism, care iar nu a s-a auzit integral. Am încercat, de-a lungul timpului, toate locurile sălii. Cred că cel mai bine este în primele rânduri, lateral, pentru solişti, şi la balcon, la ultimul etaj, în spate, pentru simfonii.

Radu Lupu, şi el un fenomen, „unul dintre cei mai minunaţi artişti români din toate timpurile”, cum spune Barenboim! Ei se cunosc din 1972, de la primul turneu al gălăţeanlui Radu Lupu (pe tatăl său îl chema Meyer) în America. Ne vom întâlni la acest festival numai cu “fenomene”. Dar care cam seamănă cu nişte fantome. Radu Lupu e de nerecunoscut. Sigur, a îmbătrânit. A chelit. Are barbă. Albă. Era îmbrăcat în negru, cu o redingotă de slujbă. Arată ca un călugăr de la Athos sau, cum îmi şoptea un vecin “parcă ar fi cioclul de la biserica Radu Vodă”.

Un critic american îl numea “clarobscur fantasmagoric”. Sobru şi foarte discret cu viaţa lui, deşi în anul când a plecat din ţară, 1969, a făcut vâlvă mariajul lui cu fiica ambasadorului Angliei la Bucureşti. Aşa a devenit el englez, deşi unii îl mai consideră rus, fiindcă s-a format la Moscova (acum trăieşte la Lausanne). Mulţi îl consideră un stoic. Nu se uită în sală, ci doar în el. Barenboim se uită, ba chiar vorbeşte de la pupitru cu spectatorii din primele rânduri. Lupu pare total absent.

Oricum, l-a cântat pe Beethoven, Concertul nr. 4, pe un ton foarte sumbru, funebru. Ca şi Barenboim pe Elgar (de altfel, accentele elegiace sunt legate de moartea regelui Eduard al VII-lea). Rafinamentul se va auzi la Sala Palatului ca o muzică de înmormântare. Aşa cum nu s-au auzit părţile de pianissimo, în care Lupu este un as. Cum la fel de prost s-a auzit şi “Vals trist” de Sibelius, cântat la bis de Barenboim. Dar cel mai jenant a fost momentul când cei doi au cântat Concertul nr. 10 pentru două piane de Mozart. Fineţurile şi perfecţionismul sunt imposibiul de sesizat în acustica Sălii Palatului. Cu adevărat, Lupu şi Barenboim ne-au oferit o lecţie de efemeritate, conform teoriei lui Barenboim. Am avut din nou o atmosferă silenţioasă, de îngropăciune. A murit cineva? Politrucii au umplut ochi, cu tot familionul lor, loja lui Ceauşescu şi nu dădeau semne de ducă. După cum, cu o seară înainte, Năstase şi Iliescu tronau în aceeaşi hulită lojă. Ca şi noul ministru al culturii, Daniel Barbu, o arătare, fără nici o legătură cu cultura, cu muzica, dovadă aberaţiile pe care le-a rostit la conferinţa de presă care a precedat deschiderea concertistică a festivalului.

El nu ştie că de pe acelaşi scaun am avut mereu promisiuni. Ce ne-a promis Iorgulescu, nu încape într-un volum. Şi Barbu e politruc, vorbeşte mult, îi place să se asculte. Am înregistrat deja că a promis o sală nouă, adecvată muzicii culte. Viorel Cosma a spus că în 1958, la ediţia inaugurală a festivalului, s-a promis că, la ediţia următoare, va fi sigur o nouă sală de concerte. Şi la ediţia 1961 au fost nu una, ci trei, Sala Palatului, Sala Radio şi Sala mică a Palatului. Pe care le foloseşte şi acum festivalul “Enescu” din plin. Inclusiv sala Ateneului. Fiindcă altele nu sunt. Ştie Barbu ce a spus Oprescu acum doi ani? Că va face o sală nouă, Templul muzicii, propus de Zubin Mehta! Aşa a spus şi acum, că ediţia din 2015 va avea o sală nouă, apoi a întins-o.

Cine-i mai crede pe aceşti perverşi? Minciuni cusute cu aţă tricolor. Aceşti oameni sunt o ruşine, nu ar trebui să se arate în astfel de medii, oricum, ei nu au de a face cu arta, cu muzica. L-am cunoscut pe Michael Bloomberg, primarul New York-ului. Aşa se comportă? Aşa vorbeşte? Dar la români, totul se amestecă. Politicienii n-au măsură. Enescu e un pretext pentru ei. Sunt unşi cu alifiile puterii, iar într-un festival de muzică cultă acest lucru pute. Bine că am scăpat de ruşinea aplauzelor între părţile unui concert sau unei simfonii. Şi asta datorită lipsei lui Băsescu, care ar fi dat tonul. Ceilalţi politicieni au fost cuminţi. Aşteptau să se termine. Însă nu s-au putut abţine să nu folosească telefoanele mobile. S-au jucat. Nu le-a plăcut Elgar. Ar mai fi vrut Rapsodia, dar nu cântată de nemţi.

*

Indiscutabil, Barenboim nu are coardă pentru Enescu, nici n-ar putea, atâta vreme cât e departe de isihasm. Ba el spune că Enescu este „prea modern pentru conservatori şi prea conservator pentru moderni”, iar o piatră de moară ar fi Rapsodiile, care pun în umbră adevărata sa creaţie. Aşa cum pentru Bernstein este West Side Story. Dar Enescu nu este nici modern, nici conservator. El face muzică. Muzică adevărată. Care nu are timp. Aşa cum nu spunem despre un psalm că este modern sau conservator. Putem spune aşa ceva despre un psalm de David sau Arghezi?

Nici Radu Lupu nu cred că are aderenţă cu Enescu. Din fişa lui nu reiese că ar fi făcut minunile Luizei Borac, care i-a interpretat şi înregistrat integral sonatele. Nu cred că el a cântat nici una dintre ele, deşi în 1967 câştigase concursul “George Enescu”. Preşedinta juriului fusese Nadia Boulanger, anterior, profesoara lui Barneboim.

Coincidenţe semnificative. Dovadă că ei vin la Bucureşti împreună, deşi Radu Lupu a declarat că nu va mai veni la Bucureşti atâta timp cât festivalul se desfăşoară în Sala de congrese a PCR. Şi totuşi a venit. Şi a cântat două seri la rând chiar în această sală. Oare de ce?

Cu siguranţă, Radu Lupu nu l-a descoperit pe Enescu, ce păcat! Dar se comportă ca el, adică o face pe modestul, cultivă stări isihaste, fără să ştie ce e isihasmul, fără de care Enescu nu poate fi înţeles. Enescu intra într-o chilie când începea să cânte, fiindcă el practica cu adevărat trăirea isihastă, moştenită de la bunicul său din Zvoriştea. Mi-e teamă că Lupu mimează misterul, fiindcă a te preface că nu eşti în Sala Palatului şi a cânta doar pentru tine, este o farsă.

Aşadar, nici muzica, regina liniştii sufleteşti, nu mai are linişte, a început să aibă o coasta politică, implicit să depindă de interese pecuniare. Dovadă că cei doi iluştri invitaţi nu au permis transmiterea evoluţiei lor pianistice. Şi camerele de televiziune au stat moarte. Banul şi-a pus în mod radical pecetea şi pe România. Nu vorbim de faptul că festivalul “Enescu” are în interior zeci de moaşe, de toate culorile, ca nişte lighioane gata să-l confişte, dar profitorii mişună şi pe din afară.

Categoric, festivalul este politizat. Vom arăta cum şi în ce fel în contextul în care Emil Constantinescu spune că azi, în România, “există o securitate nouă, mai periculoasă decât cea dinainte”, în contextul în care premierul şi preşedintele se acuză reciproc, fără ruşine, de minciună şi corupţie. Ei nu se gândesc la popor, să colaboreze, să-şi unească forţele, să scoată căruţa din noroi, dimpotrivă, se gândesc cum să-i mai fraierească pe români, să le fure voturi. Şi le culeg de peste tot.

Iar festivalul “Enescu” este singurul eveniment pozitiv din România, pe care nu şi-l permite nici o ţară bogată. De aceea, el este o vacă de muls. Nori întunecaţi se văd plutind pe cerul său, cândva, senin. Situaţia este “fluidă”, aşa cum spunea Barenboim despre conflictele din Orientul Mijlociu.

Dovadă că la Gala de deschidere a fost aglomeraţie de politicieni, ca la înmormântarea unui ţigan împărat, în frunte cu formalul (căci e suspendat şi demis prin Referendum) preşedinte al României. Mai trebuia “Valsul trist” de Sibelius sau o sonată de Schubert cântată de Radu Lupu.

Vom avea timp să adăstăm asupra festivalului, să-i degustăm splendorile şi strofocările. Avem în faţă un maraton muzical. Să sperăm totuşi că muzica va prevala în faţa culiselor, a căror presiune trebuie ignorată.

 

Grid Modorcea