După ce am coborât de la Mănăstirea Frăsinei, unde și aerul vibrează de rugăciunile călugărilor, am purces la câteva mănăstiri din nordul Olteniei. Ce mă impresionează la mănăstirile din Țara Românească și Moldova este faptul că sunt ctitorii domnești sau boierești, cu vechime și dimensiune spirituală și materială. Românii erau liberi să-și ridice biserici de piatră și mănăstirile primeau danii bogate de la domni. În Ardeal românii erau considerați schimatici și abia aveau voie să ridice biserici de lemn. Enoriașii români ardeleni erau săraci și iobagi și cu posibilități materiale reduse.

În nordul Olteniei, mănăstirile ortodoxe erau ctitorite cu cheltuială mare de către domni și boieri. Sigur că despre mănăstirile pe care le-am vizitat zilele acestea s-a scris mult. Acestea sunt mănăstiri vechi, majoritatea în patrimoniul UNESCO. Aș dori să adaug la fiecare o impresie personală esențializată.

Mănăstirea Govora m-a impresionat prin alura de cetate pe dinafară în contrast cu florile de pe balcoanele chiliilor măicuțelor, atent îngrijite. La Govora s-a tipărit pe la 1640 Pravila de la Govora în limba română. Era aici o tipografie renumită în epocă.

Mănăstirea Bistrița are o pictură de culoare albastră de pe vremea domnitorului Barbu Știrbei. Mănăstirea a fost ridicată de un boier din Bănie, Craiovescu care s-a călugărit cu numele Pahomie pe la 1500 și a adus moaștele Sfântului Grigore Decapolitul, care vindecă boli și mai ales epilepsia. Aici se retrăgea de la Băile Olănești să se roage mareșalul Ion Antonescu în timpul războiului.

Mănăstirea Arnota e ca un castel pe un vârf de munte. Se ajunge foarte greu pe un drum de pietriș și calcar pe lângă o carieră. Mănăstirea a fost ridicată pe la 1640 de către domnitorul Matei Basarab, ca și loc de îngropăciune. Aici e înmormântat domnitorul într-o biserică mică aflată într-o mănăstire de pe pridvorul căreia se vede de sus Masivul Parâng și Oltenia. Matei Basarab a dorit loc de îngropăciune într-un loc foarte retras și într-o mănăstire de dimensiuni modeste în contrast cu gloria domniei sale. Locul e plin de pace și isihie. Greu accesibil turiștilor gălăgioși din București.

Mănăstirea Horezu e ctitoria domnitorului Constantin Brâncoveanu, la 1697. M-a frapat un lucru: mormântul de marmură gol din pronaus, locul unde trebuia înmormântat domnitorul, dar a fost decapitat de turci la Constantinopol că nu a trecut la islam și trupul aruncat în Bosfor.

Mănăstirea Surpatele e izolată într-un sat oltenesc rupt de lume. Are o biserică sătească ridicată în sec. XVIII, înconjurată de chilii și de mulți leandri. E o mănăstire în care te poți cufunda în rugăciune și isihia fără să te deranjeze turiștii gălăgioși.

La Mănăstirea Dintr-un Lemn ridicată de Matei Basarab și Cantacuzini descoperi că e protectoarea aviatorilor și marinarilor pentru că a fost mănăstirea de suflet a generalului carlist Paul Teodorescu, unde e și înmormântat la 1981. Numele mănăstirii vine de la stejarii seculari care o înconjuară și din unul s-a ridicat de către un cioban prima biserică dintr-un copac milenar în care s-a găsit o icoană a Maicii Domnului. În scorbura unui stejar poate fi admirată o icoană care a fost incastrată la inceputul anilor 90, devenind în timp una cu copacul.

La toate mănăstirile vizitate se fac slujbe de noapte. Monahii și monahiile se roagă permanent pentru mântuirea neamului românesc. Mănăstirile ortodoxe sunt pilonii fundamentali ai rezistenței spirituale românești de-a lungul secolelor, indiferent de vicisitudini. După acest pelerinaj m-am simțit întremat sufletește și cu speranțe că cei ce se roagă în mănăstiri țin neamul acesta unit și nu ne-a lăsat și nu e lasă să pierim în calea istoriei.

Ionuț Țene