Grigore Leşe, cu vocea sa unică şi specială, coboară înspre Ţară din pitorescul Maramureş, din Ţara Lăpuşului, iar „horile” sale sunt rostiri moştenite din lumea de odinioară, sunt „partiturile” vieţii ce duc spre drumul veşniciei. Ascultându-l, glasul său aparte transcende lumea aceasta prea grăbită să mai asculte… Deunăzi, „Împăratul horilor” şi-a făcut timp şi pentru noi…

– Domnule Grigore Leşe, v-aţi impus în spaţiul românesc drept un horitor de excepţie, am spune de zile mari, supranumit, inspirat, ”Împăratul horelor”. Noi, iubitorii „horilor” lui Grigore Leşe, v-am numi un aristocrat al Tradiţiei şi al sufletului românesc şi creştinesc… La antipozi, alţii vă consideră fie ”interpret de muzică populară”, fie ”rapsod”. Ce răspuns le daţi acestora? Unde nu se întâlnesc cele două?

– Nu ştiu dacă sunt un aristocrat, e prea preţios termenul, sunt şi eu un biet om pe lumea asta şi în fiecare zi trăiesc momente unice prin cântec, poveşti şi aduceri aminte. Atunci când împlineşti muzica, creezi emoţie, îţi împărtăşeşti sensibilitatea cu ceilalţi, harul. Prin cântec, oamenii devin mai buni, smeriţi, împăciuitori, se regăsesc, sunt mai răbdători. Nu poţi interpreta muzica dacă nu o împlineşti. Interpretarea presupune cuvânt. Entuziasmul, moralitatea, cunoaşterile trăitoare, ordinea spirituală sunt hotărâtoare în organizarea vieţii noastre. Pornind de la forme moştenite, putem actualiza obiceiurile, datinile, cântecul. Creatorii au fost aezii. Aedul este executantul propriei creaţii, versuri şi muzică. Rapsozii au dus mai departe arta acestora, numai că – atunci când nu-şi aminteau textul – reaşezau cuvintele după bunul plac, omiteau bucăţi esenţiale ale discursului epic, „lipind ” fragmentele în funcţie de cum şi le aminteau. Unde sunt eu? Trăim o altă lume. Din Evul Mediu, muzicile sunt umblătoare, circulă, oamenii conştientizează ce cântă, nu mai sunt în ritual. Pentru mine, muzica este vocaţie. Când urc pe scenă trebuie să spun o poveste, să creez imagini şi stări prin voce.

– Ce este Tradiţia şi cât se mai păstrează ea în satul de azi? Care este diferenţa dintre muzica tradiţională şi muzica populară?

– Tradiţia înseamnă mult mai mult decât o definiţie, e nevoie de timp şi spaţiu să vorbim despre tradiţie şi nici atunci subiectul nu este epuizat. Aşa cum am spus în nenumărate rânduri, muzica tradiţională, ţărănească, este o muzică utilitară sau de ceremonial. Ţăranul român cânta pentru el, „de stâmpărare”, cânta în biserică, îi cânta copilului să-l adoarmă, miresei să-i fie despărţirea de familie mai uşoară, îi cânta mortului de împăcare cu lumea din care pleacă şi pentru a-l ajuta să treacă pragul, colinda de sărbători, reactivând – prin repetarea din casă în casă – magia cuvântului. Mai cânta balade, cântece care au marcat anumite evenimente şi care au rămas în memoria colectivă. Această muzică nu evoluează, ci se transmite din generaţie în generaţie, precum limba maternă. Nu cred că muzica tradiţională, prin transmiterea despre care vorbeam, a fost supusă unor intervenţii atât de violente încât să se fi transformat în aşa-numita “muzică populară”. Muzica „populară” nu este altceva decât o poluare a muzicii ţărăneşti, o muzică folclorizată, golită de mesajele transmise pe plan ceremonial, privată de caracterul improvizatoric, acompaniată brutal şi stereotip, marcată de izbucnirile de artizanat interpretativ ale soliştilor, de şablonizarea şi kitschizarea textului. Muzica populară nu are legătură nici cu satul contemporan, nici cu cel tradiţional, deci cu atât mai puţin cu spiritualitatea românească. A apărut artificial, s-a constituit într-un mijloc de manipulare a oamenilor mai puţin instruiţi, apoi într-un bun de consum, tributar modei şi exploatat ca atare. Actualmente este identificată cu muzica de companie şi divertismentul.

– ”Am noroc că ştiu cânta/Că-mi stâmpăr inima/Horile-s de stâmpărare/La omu cu supărare!”… Pentru Grigore Leşe, arta de a hori ca nimeni altul e doar „noroc”, expresia hazardului!, spune părintele Cleopa, sau este talantul pe care ni-l dă Dumnezeu ca să-l înmulţim?

– Sunt două lumi, una a norocului care poate avea ceva magic, vrăjitoresc şi alta a harului pe care îl seamănă Dumnezeu în unii oameni. Pe mine m-a ales să horesc.

– „Horile” din Ţara Lăpuşului sunt unice. Ascultându-le, gândul mă duce la „matricea culturală” a lui Blaga şi la acel „sentiment al spaţiului şi al timpului” care defineşte orice rostire a omului, cu atât mai mult a ”horitorului”. Din ce plămadă, din ce stări, sentimente, tristeţi şi bucurii s-au născut horile pe care le cântaţi?

– Horile din Ţara Lăpuşului nu sunt unice în lume. Formulări melodice asemănătoare, material sonor organizat în scară cu puţine sunete întâlnim în toată lumea. Este vorba despre arta treisferturilor de ton (terţa microdivizionară) întâlnită în spaţiul arabo-islamic şi nu numai. Aceste structuri sunt specifice melodiilor triste. În plus, horile sunt prin excelenţă improvizatorice. Nu poţi hori niciodată de două ori la fel şi nici nu poţi transmite o „hore” întocmai. Fidelitatea ţine de stare, eventual de text, oarecum de linia melodică, niciodată de ornamentică. Înflorirea melodiei, atât de simplă la originea ei, creează o senzaţie unică, de învăluire, de uitare de sine, de mister. Prin urmare nu vei auzi niciodată doi horitori horind la fel. Omul horeşte după cum i-e glasul, după cum i-e firea, după starea lăuntrică din acel moment. Cine preia horea o îmbogăţeşte cu emoţia, trăirea şi sensibilitatea lui… Şi aşa la nesfârşit. Astfel, horea se recrează perpetuu, trece prin vârstele anotimpurilor ducând mai departe neamul, însă rămânând totodată în acelaşi tipar străvechi, pe care amprenta timpului îl revigorează şi îl reîncarcă semantic cu noi înţelesuri.

– Desfăşuraţi o bogată activitate de cercetare în ţară şi în străinătate… De unde îşi trage rădăcina nemuritoarea doină?

– Am umblat mult în lume. Nu am performat turismul etno-folcloric. Am fost acolo unde am ascultat muzici care m-au făcut să cred că pe lume există o singură „hore”. Şi horea aceasta trăieşte sub diferite forme în spaţii diferite. Este ca o pasăre care zboară prin toată lumea şi din loc în loc îşi face cuib. Iar cuiburile acestea nădesc…

– Cât de importante sunt mesajul, cuvintele atunci când dorim să ajungem la inima ascultătorilor?

– Nu pot ajunge la inima ascultătorilor dacă aceştia nu se regăsesc în hori şi muzica nu este în ei. Sunt oameni în lume cărora nu le mai cântă inima. Cuvintele sunt tot muzică, se îmbină, se îngemănează cu simţirea muzicală din fiecare „hore”.

– Doina se apropie de cântarea psalmodiată, spuneţi. Să înţelegem că este „ruda” cântării bizantine?

– Doina, horea în grumaz, e veche de când lumea, însă nu se poate tăgădui faptul că melosul ei aminteşte de cântarea liturgică psalmodiată de sorginte bizantină: interiorizată, profundă, transcendentă. Ritmul tânguit şi prelung al horii în grumaz, textele lungi şi repetitive dau senzaţia de curgere perpetuă, de înălţare şi coborâre, de moarte şi renaştere, de despărţire şi regăsire, de drum sinuos şi zbor nesfârşit.

– Ce legătură există între Tradiţie, ţăranul român şi civilizaţia lemnului? Cum se împacă azi în satele noastre Tradiţia cu civilizaţia ”high-tech”?

– Pentru ţăranul român, lucrurile nu reprezentau nişte simple bunuri materiale. Fiind moştenite, erau parte din fiinţa lui, purtau duhul strămoşilor. De aceea, spre deosebire de orăşeanul supus modei, ţăranul nu se muta niciodată din casa lui. Renunţa cu greu la rânduială, la lucrurile cu care stabilea în timp o legătură tainică şi profundă. Aşa cum omul mediteranean s-a exprimat în piatră, ţăranul român s-a exprimat material şi spiritual în lemn. Relaţia sa cu lemnul a fost concretă, stabilă, organică. Iarna, când codrul e fără de viaţă, era singurul anotimp în care cioplitorul îşi putea alege copacul care va deveni poartă, fereastră, leagăn pentru cel venit sau casă de veci pentru cel plecat. Se povesteşte că toţi copacii sunt fiii Mumei Pădurii. Ea îi hrăneşte, îi dezmiardă sau, dimpotrivă, îi pedepseşte, lăsându-i pradă trăsnetului şi toporului. Cu siguranţă, mai repede decât ne aşteptăm, oamenii se vor întoarce la aceste lucruri şi poveşti. Asta e doar o rătăcire.

– Vorbiţi despre ”experienţa depărtării”, ca despre o necesitate în a ne descoperi propria identitate. Noi, românii, cu ce suntem identitari în lume ca neam, cultură, spiritualitate?

– Nu vă pot răspunde. Este o întrebare la care mă gândesc de ani de zile şi încă nu am găsit un răspuns care să mă mulţumească. În tot cazul, sunt convins de faptul că muzica ţărănească de strat vechi reprezintă o fundamentală valoare culturală identitară.

– Între horitorul de început şi cel de astăzi, care este diferenţa?

– Înainte de ’89, la televizor nu apăream. Era prea trist cântecul meu, prea de jale, prea de nenoroc. Nici glasul nu era pe placul lor, prea războinic, prea aspru, prea tragic. La radio se mai întâmpla să fiu difuzat, în general după miezul nopţii, la secţiunea ”curiozităţi interpretative”. Când eram invitat să cânt pe scenă, oamenii vorbeau între ei şi chiar râdeau în sală. Îşi uitaseră istoria prea puţin tihnită, îşi uitaseră neamul prea puţin norocos, uitaseră horea. Eu am continuat să horesc cu toată fiinţa mea, fără acompaniament şi de cele mai multe ori fără microfon, neschimbând niciodată textele sau ritmul, cu aceeaşi dăruire. Eu nu m-am schimbat. Şi nu am schimbat nici cântecul. Cu timpul, însă, oamenii au început să vină spre mine, să înţeleagă ce cânt, ce le spun, să se regăsească în horile mele, să mă caute, să le caute… Astăzi, la spectacolele mele, sălile de concert sunt pline de oameni frumoşi, iar eu abia mai fac faţă unei agende care se complică pe zi ce trece.

– Ce sfat le daţi tinerilor interpreţi (studenţi) care vor să urmeze pe drumul deloc la îndemână ales de Grigore Leşe?

– Cine horeşte trebuie să se nască pentru horit. Nu oricine poate hori. Nu se poate face o producţie din cântat. Cu ce se salvează cântăreţul din ziua de astăzi? Cu amplificarea, cu orchestraţia, cu timbre neadecvate cântecului tradiţional, cu texte adaptate pe melodii de joc: purtată, horă, sârbă, geampara. Aceste adaptări nu dau dimensiunea şi măsura unui adevărat cântăreţ. Pe de altă parte, cine alege drumul acesta, trebuie să fie, dincolo de trăirea emoţională şi de talent, un om hotărât, necoruptibil, luptător, tenace, curajos, puternic. Nu e uşor.

– ”Nu gândească tăt omu/C-a trăi cât pământul…” Frumoasa alcătuire este o expresie a împăcării românului cu ideea că nu este stăpân aici, pe pământ?

– Da. Cea mai profundă şi cea mai frumoasă.

– Părintele Dumitru Stăniloae şi, în general, Sfinţii Părinţi ne vorbesc despre omul frumos, despre frumuseţea românului. Literatura ni-l aduce în prim-plan pe Făt Frumos. Cât a mai rămas din această frumuseţe a românului, în acest veac XXI?

– Întrebarea dumneavoastră mi-a amintit de o expoziţie a artistului Ion Bârlădeanu, cel care creează colaje locuind în subsolul insalubru al unui bloc. S-a numit „Făt Frumos cel urât”…

– …”Horea este o formă de a te împăca cu lumea”, afirmaţi. Este Grigore Leşe un om dificil, incomod?

– Sunt conştient că nu sunt un personaj comod, nici un artist comod. O să aflaţi mai multe despre mine citind cartea pe care urmează să o predau zilele acestea Editurii Humanitas: „Grigore despre Leşe”.

– Care este misiunea lui Grigore Leşe?

– Să horească. Să împlinească horea şi să o arate lumii în toată complexitatea şi măreţia ei.

– Pregătiţi un concert în care veţi dialoga peste timp cu marea noastră interpretă Maria Tănase. Când veţi ieşi către public cu el?

– Probabil în această iarnă, la Ateneul Român.

Cine este Grigore Leşe

Grigore Leşe s-a născut la Stoiceni-Maramureş, în Ţara Lăpuşului, pe 20 februarie 1954. De mic s-a trezit ascultând horea moştenită de la „străbunica Dochia din Stoiceni şi de la mama Năstasia lu’ Pavăl din Fânaşe”. Pe lângă şcolile, primare şi medii, pe care le urmează orice om ca să devină Domn, a studiat fagotul la Academia de Muzică ”Gh. Dima”. În 2003 a obţinut titlul de Doctor în Muzică cu calificativul ”Summa cum Laude”.
Predă cursul de etnomuzicologie la Facultatea de Litere a Universităţii din Bucureşti. Cercetează şi realizează emisiunea ”La porţile Ceriului”, la TVR Cultural şi la TVR2, emisiune pentru care, în 2007, a primit Premiul ATPR. A fost nominalizat la Festivalul Internaţional de Film de Televiziune de la Shanghai. Deţine mai multe premii naţionale şi internaţionale, iar de ani buni este realizatorul unor emisiuni la Radio România Actualităţi şi la Radio România Cultural.
Drumul (Ritualuri de trecere), Drumurile lui Leşe, Tainică lumină, La muzică, la obârşii, Festivalul irlandezo-român ”Drumul lung spre cimitirul vesel din Săpânţa” sunt câteva titluri ale proiectelor pe care Grigore Leşe le-a susţinut. Prin ani, Grigore Leşe a chemat iubitorii genului ”La horea lăpuşenească”, atât la Ateneul Român din Bucureşti, cât şi pe scenele de la sat. Horea sa „în grumaz, adâncată, înturnată, lăpuşenească, moroşănească” – românească a răsunat în toate cele patru colţuri ale lumii: din România la Veneţia, din Berna şi Lausanne la Strasbourg şi până hăt departe în tărâmul magilor din vechea Persie şi de acolo în Ţara Soarelui Răsare. Publică în revista „La Drum”. A lansat CD-uri, precum: ”Sarea Pământului”, ”Horile Vieţii” (2003 şi 2004), „Grigore Leşe, de dragoste, de război, de moarte…” (2011) şi altele.

„Mama şi Dumnezeu mi-au dat glasul”

„Nu există muzică autentică la noi. Poate exista doar în locuri unde oamenii mai trăiesc în ritual. Totul se refuncţionalizează. Pentru mine, lucrurile au stat în felul următor: am moştenit glasul, în parte de la mama şi, în parte, de la Dumnezeu; pregătirea academică mi-a dat posibilitatea să văd mai bine cine sunt. Experienţa departelui îşi spune cuvântul şi în muzică”, afirmă Grigore Leşe.

Academicianul Sorin Dumitrescu: „Cântarea lui Leşe este de sorginte liturgică”

„Leşe ne vine dinspre Biserică. Specialiştii zic că folclorul se trage din neolitic, din imemorialele şi misterioasele songuri începătoare de lume. Biserica reprezintă însă o voie divină de dinainte de Facere, rânduită să fie lumii temei ascuns. Cântarea lui Leşe este străveche şi învaţată cât Biserica. Nu este nici folclorică, nici etno, nici populară, nici sacrală; este de sorginte liturgică, împărătească şi vizibil religioasă. Un fel de stranie vorbire cântată, care psalmodiază laic doine şi hore. Leşe este primul care rebranşază cântecul ţărănesc la adevărata lui sursă. Tot ce cântă are solemnitatea sobornicească a credinţei îmbisericite. La el, ˝folcloristica˝ muzicilor de la ţară îşi vine în fire şi redevine cântec veşnic şi iute transhumant. În estul nostru sălbatic, de doinitori bronzaţi şi countri dolănescieni, Leşe se mişcă – pe fâşia dintre trăire şi teorie – hieratic, mohorât şi precis ca un pistolar transilvan. Rostul lui este simplu: să amintească pe viu românilor cum se cântă româneşte. În faţa năvălitorului kitsch stă singur, vrednic şi neverosimil”.

Maria Stanciu, Viaţa Liberă