Nu o dată am scris că Enescu e un compozitor de viitor. Nu sunt primul care am spus-o. Nu ştiu câţi muzicieni care au pătruns în misterul muzicii enesciene au declarat acelaşi lucru, de la Sergiu Celibidache la Lawrence Foster. Iar cântăreţii străini, în frunte cu José Van Dam, care au jucat în Oedipe, au spus în unanimitate că este o operă a viitorului. Cei care au rezerve sunt românii, în frunte cu Ioan Holender, care nici acum nu înţelege, după ce înşişi colegii săi de operă i-au spus, de ce Enescu este tot la fel de important în istoria muzicii ca Bach, Beethoven sau Brahms, ca să mă refer doar la “cei trei B”, cum îi numea Enescu.

Dar eu spun că le este superior, fiindcă Enescu are o cu totul altă viziune decât ei. Şi decât Bruckner. Şi decât Mahler. Şi e suficint să dau ca exemplu concertul oferit de Die Münchener Philharmoniker, care a cântat Simfonia concertantă pentru violoncel şi orcehstră de George Enescu, solist Gautier Capuçon, şi apoi Simfonia nr. 1 în Re major de Gustav Mahler. Prima piesă e o bijuterie de o puritate înaltă, o poezie a spiritului, senină, plină de pace, cealaltă, deşi închinată naturii, e războinică, tenebră, încrâncenată, funebră, vânătorească, din care nu lipseşte inevitabilul marş, ceva oribil, amintind de nişte schizoide şi groteşti parade.

Am citit stupefiat în foaia de pripas a festivalului cum este tratat Enescu de muzicologi, cum este prezentată Simfonia a III-a, de pildă. Într-o limbă de lemn inadmisibilă, în fraze goale, cuvinte uzuale, ca “farmecul muzicii”, care sunt valabile la operetă sau la estradă, cuvinte care de fapt nu spun nimic. Nimeni nu scrie în ce constă noul adus de Enescu, de ce Simfonia a III-a este o capodoperă? Există o rezistenţă la isihasm nemaipomenită întrucât lipseşte credinţa. Şi cum vor domniile lor să-l înţeleagă sau măcar să se apropie de un muzician care a spus: „Sunt un mistic. Cred cu ardoare în Dumnezeu”?

Şi nimeni nu ia aminte la ceea ce a mărturisit omul cel mai apropiat de Enescu, Maruca, soţia sa, care îl alinta Pynx, fiindcă avea o figură leonină, de Sfinx. Când se afla în transa compunerii, ea îi surprindea “privirea de credincios pentru care a coborât harul”. Mai spune ea în Memorii: “George Enescu era profund credincios, indisolubil legat prin firele sale intime, cât şi prin străbunii lui cântăreţi şi preoţi, de cultul nostru ortodox”. Şi cum explică Maruca faptul că, deşi Enescu nu a fost niciodată în Grecia, a compus Oedipe ca un mare cunoscător al patriei lui Soflocle? Prin harul lui Dumnezu. Ea trage concluzia că “tot ceea ce este Credinţă, Inspiraţie, Artă, Gândire decurg dintr-o singură sursă: Divinul!”

Dar muzicologii noştri refuză să se adape din aceste realităţi indubitabile, fiindcă a fi “ortodox” nu dă bine, oricum, holenderii strâmbă din nas. O analiză a bisericii a demonstrat că românii şi-au pierdut în mare parte credinţa în mântuire.
*

Iată însă că acum a venit London Philharmonic Orchestra, cu tânărul dirijor Vladimitr Jurowski, care ne-a demonstrat cât de uriaş este Enescu, interpretându-i Simfonia a III-a în Do Major cu cor op. 21 tocmai în spiritul ei isihast.

Această simfonie miraculoasă, terminată în 1918, anunţă deja Oedipe. Cel puţin partea instrumental-vocală ne trimite la finalul operei, care este o evocare unică a Împărăţiei cereşti unde va ajunge eroul. El pleacă într-acolo, îmbrăcat în alb, ca o mireasă. E Omul, care a învins Destinul. Şi corul din Simfonia a III-a anunţă această mare eliberare, mântuirea divină. E o viziune religioasă specială, de la care se va adăpa şi Britten, în Requiem-ul său, şi care se explică prin faptul că simfonia, cu un suflu epopeic, poartă urmele dureroase ale războiului abia terminat, la care Enescu a participat, cântând pe front, în spitale, soldaţilor răniţi. Simfonia poartă amprenta suferinţei pe care a declanşat-o conflagraţia mondială.

Există în prima parte, Moderato un poco maestoso, nota enesciană cu precădere, neliniştea metafizică, apoi, în partea a doua, Vivace ma non troppo, ne uluieşte fragmentul marcat de alămuri. Jurowsky a ridicat toţi suflătorii în picioare, făcând ca trompete, tromboane, tube sau cornul francez să anunţe deschiderea cerurilor. E cea mai senzaţională compoziţie dedicată alămurilor care s-a scris vreodată. S-a spus despre această parte că este “demonică“, un “clocot genial”, o “horă fantastică”, o “încleştare apocaliptică”. Pentru mine este Scena eminesciană a unor personaje războinice care părăsesc această lume. Acest moment anunţă finalul, care, aşa cum sună şi titlul său, Lento ma non troppo, unde intră şi corul, evocă pacea, o stare de linişte de natură isihastă. Felul cum imprimă Enescu starea de isihie, prin domolirea instrumentelor şi introducerea îngerească a vocii umane, este o împăcare astrală, de parcă universul însuşi s-ar odihni. E ceva cu adevărat cosmic, ceresc, sugerând clar Împărăţia cerurilor.

Viziunea este brâncuşiană. Şi lui Enescu i se poate aplica aforismul lui Brâncuşi: “Eu, cu noul meu, vin din ceva foarte vechi”. La Enescu acest „vechi” este isihasmul, o trăire mistică, de negăsit la ceilalţi compozitori mari ai lumii.

Şi e suficient să ne gândim la Maurice Ravel, cel mai cântat compozitor din festival. Ravel şi Enescu au fost prieteni, au avut la Paris acelaşi profesor, pe Fauré. Dar câtă diferenţă de viziune! Ravel este cromatic, melodic, dansant, pe când Enescu este neliniştit ca marea, vulcanic ca o furtună, dar mai ales mistic. Neliniştea metafizică şi-a găsit în el mesagerul ideal.

Simfonia a III-a este o desprindere de tradiţie, de greaua moştenire a muzicii clasice, de influenţele unui Wagner sau Ceaikovski, citaţi în prima parte, anunţând viitorul unei muzici noi şi suverane. Simfonia este Coloana fără sfârşit a muzicii enesciene, fiindcă, aşa cum Brâncuşi şi-a creat Coloana ca un omagiu adus jertfei, eroilor căzuţi pe front, iar pe romboiedrele ei urcă sufletele lor la cer, aceeaşi imagine o avem şi despre Simfonia lui Enescu, fiindcă are drept cauză războiul, suferinţa, dar în partea cu cor descoperim eliberarea, mântuirea, poarta de purificare a sufletelor. Iar clopotul care se aude în depărtare, în final, pe fundalul armoniilor create de orgă, parcă ar fi de pe Athos.
Construcţia este magnifică, la extrema tradiţiei occidentale, a muzicii clasice, fiindcă partea centrală este explozivă, încadrată de părţi lente. Finalul este paradisiac. Ceea ce Wagner a spus că nu se poate crea, aşa cum îi spusese lui Liszt, care încercase să redea Paradisul dantesc, dar a abandonat, a reuşit Enescu. Este cea mai mare dovadă a trăirii isihaste care a generat această minune.

Înţelesul ei l-a realizat la ediţia precedentă marele dirijor Valery Gergiev, care a cânta-o la pupitrul orchestrei Mariinski din Sankt Petersburg . Şi tot un rus, Vladimir Jurowsky (n. 1972, Moscova), dovedeşte acum o profundă înţelegere. Măreţia muzicii enesciene s-a văzut din nou datorită acestei minunate filarmonici londoneze, fondată în 1932, şi lui Vladimir Jurowski, un talent precoce, un dirijor rarisim, cu o măiestrie deosebită, căreia i se adaugă o trăire deosebită. El participă cu sufletul la ceea ce cântă. Mişcările lui sunt scurte, nobile, de o eleganţă riguroasă. E tulburătoare demonstraţia lui, care a pornit cu Uvertura Marele Paşte rusesc de Rimski-Korsakov, a trecut prin două concerte-capodopere, Concertul nr. 3 pentru pian şi orchestră de Prokofiev şi Concertul pentru vioară şi orchestră în Re Major de Brahms, cu formidabilii solişti Anika Vavic şi respectiv Leonidas Kavakos, dar şi, în prima seară, prin Bruckner, cu Simfonia nr. 1, ca să termine cu această Coloană fără sfârşit enesciană.

*
Am întâlnit români fericiţi. Un domn îmi spunea, ei, ce mai zice acum dl. Holender? A compus Enescu muzică vocală sau e cum spune dumnealui, că nu? Enescu i-a dat o lecţie, sper să o înţeleagă, el şi echipa lui, care au făcut dintr-un festival cult o piaţă, cu tot felul de tarabe. L-au comercializat. Toată mizeria asta trebuie să se termine. Să revenim acolo de unde am plecat, la Enescu. Holenderii îl tot trădează pe Enescu, iar străinii vin şi îl cântă dumnezeieşte. Fiindcă ei îl înţeleg. Festivalul trebuie să-şi schimbe cârmacii, fiindcă cei actuali sunt ramoliţi, nu-l înţeleg pe Enescu. Mi-a fost ruşine când am văzut că, după pauză, au rămas locuri goale. Sigur, au plecat snobii, de teapa directorului Operei.

Aceleaşi cuvinte mi le-a spus şi dl. Octavian Lazăr Cosma, fost preşedinte al Uniunii Compozitorilor. Şi el e convins că Holender et co. nu-l înţeleg pe Enescu, adăugând că afacerea miroase tot mai urât, atâta timp cât fostul vatman Holender aduce soliştii şi orchestrele prin intermediul firmei fiului său, Valentin. Trebuie să ne lase să ne facem noi treaba, am ştiut să o facem şi vom şti. Unde era el când noi îi aducem în ţară, aici, la Bucureşti, la Festivalul Enescu, pe Menuhin, Oistrah, Isaac Stern, Rubnstein, Karajan, Celibidache şi alţii de cel mai mare calibru? Se laudă acum că datorită lui va fi şi ediţia din 2015 a festivalului! Incredibil. Festivalul e moşia lui sau a guvernului?! E necesar să se scrie cărţi şi despre aceste realităţi, ca şi despre culisele festivalului, fiindcă de felul cum sunt culisele, e şi vitrina.

Eu aş zice că la această ediţie vitrina e foarte diferită de culise. Artiştii care vin îşi fac treaba impecabil, ca la ei acasă, ca pe toate marile scene ale lumii, aşa cum o fac de obicei. Ei nici nu observă această tendinţă spre gonflare, spre comerţ, cu tarabe care vând totul la suprapreţ, cu orgolii de haită, o haită care sigur îşi va rupe gâtul.

Sunt fericit că am avut lansarea cărţii mele VITRINĂ ŞI CULISE în pauza concertului oferit de London Philharmonic Orchestra, este o cinste pentru mine, o onoare să port în suflet, cât trăiesc, starea tulburătoare, mântuitoare, pe care mi-au transmis-o această orchestră şi dirijorul ei. Mai ales prin lecţia lui Enescu.

Grid Modorcea