De fiecare dată se întâmpla să plouă

când mă priveai în felul acela
şi fulgerul mă făcea să tremur,
pentru că de fiecare dată mă străbătea
până la glezne de adânc.
Mă ţineai în braţe foarte puţin,
dar după aceea trupul meu tot
era tatuat cu fluturi
care îşi luau zborul, pe rând,
la începutul fiecărei secunde.
Degeaba încercam să-i opresc,
uneori chiar le rupeam câte o aripă,
doar să rămână.
Ei zburau, totuşi, chiar şi cu o aripă frântă
în zigzaguri buimace, cu echilibrul fragil.
Am înţeles apoi că acesta le era rostul:
să-mi rupă câte o secundă din trup
şi să zboare departe, reconstituindu-mă în văzduh
pentru ochii tăi
în serile cu ploaie.

Oana Boc, Ploaia, in vol „Scara”, 2013

28-09-2013  
, , ,