Situaţia creată în jurul proiectului Roşia Montană, prin aprobarea unei legi abuzive şi trimiterea acesteia la Parlament, atinge zilele acestea cote maxime. Tensiunile sociale sunt pe cale să explodeze, iar ţara se află practic în pragul războiului civil. Nu este o figură de stil, ci o realitate sociologică. Iar Europa şi lumea civilizată ar trebui să se îngrijoreze cât mai este timp.

O astfel de situaţie a mai existat în România postcomunistă doar în vara anului 1990 şi în iulie anul trecut. Dacă astăzi s-a ajuns din nou în situaţia în care românii îşi ascut săbiile pentru a se ucide între ei, acest lucru are o singură cauză. Iresponasabilitatea cu care premierul Victor Ponta a împins practic parlamentului răspunderea demarării unui proiect mai mult decât controversat. Unul declarat ilegal, antiromânesc şi anticreştin de instanţele juridice româneşti, de Biserica Ortodoxă Română, de Biserica Unită şi de cea Romano-Catolică, de Academia Română şi în ultimă instanţă de forurile oficiale ale Uniunii Europene.

Gestul premierului Ponta a scos în stradă încă din primele zile zeci de mii de oameni. Nu doar în România, ci în întreaga lume. Aceştia manifestează zilnic, în timp ce zilnic alte şi alte oraşe se alătură mişcării protestatare. Duminica trecută, Bucureştiul a fost practic ocupat de 20000 de protestatari, în timp ce în Cluj, Braşov, Sibiu şi alte oraşe numărul manfestanţilor a reeditat zilele de acum 24 de ani. Cei care au fost în stradă mărturisesc că nu au mai văzut această stare de spirit din decembrie 1989.

Dar mai mult decât gestul în sine al aprobării unei legi care practic anulează – exclusiv pentru dubioasa companie Gabriel Resources – toate prevederile legale ale statului român care împiedicau corporaţia să obţină avizele necesare, mai mult decât atât tensiunea socială a fost amorsată de inconsecvenţa mesajelor lui Ponta. Este inadmisibil ca un prim-ministru să practice o abordare schizofrenică, pendulând la interval de ore între susţinerea şi condamnarea proiectului, între blocarea şi promovarea acestuia. După cum inadmisibil ca demnitar de stat să faci declaraţii care să încurajeze compania să ceară daune statului pe care îl reprezinţi. Mai ales că în cazul de faţă despăgubirile sunt o simplă marotă, imposibil de obţinut în condiţiile în care proiectul nu a întrunit niciodată toate avizele conform legilor României.

Acest comportament duplicitar a aţâţat masele şi a indus românilor sentimentul de profundă neîncredere în premier. Practic, oamenii se aşteaptă la orice din partea acestui individ fără conduită. De altfel, românii sunt sătui de jaful la care ţara lor a fost supusă în ultimii 24 de ani. Această ultimă lovitură dată ultimei mari resurse strategice naţionale a umplut paharul răbdării lor. Ei nu mai sunt dispuşi să părăsească strada, cu atât mai mult cu cât această lege va reprezenta un precedent periculos care echivalează cu desfiinţarea statului de drept.
Istoria şi sociologia ne învaţă că, atunci când un guvern înţelege să suspende statul de drept, acesta îşi asumă ca o consecinţă inevitabilă războiul civil. Pentru că, atunci când tu, ca autoritate legală însărcinată să asigure Legalitatea şi Ordinea de Drept, îţi subminezi menirea şi devii călcător de lege, instaurând practic domnia bunul plac, orice cetăţean se află în situaţia legitimă de a-şi apăra dreptul şi integritatea. A lui sau a comunităţii din care face parte.

Din acel moment, mijloacele cu care fiecare înţelege sau reuşeşte să-şi apere dreptul nu mai contează. Pentru că reperul care reglementa acest lucru – ordinea legală – a dispărut.

Aşa a fost în 1938, când Carol II a suspendat Constituţia, instaurând dictatura personală. Aşa a fost în 1941, când Antonescu a subminat legea propriei sale guvernări, confiscând puterea în beneficiu personal. Aşa a fost în 1945-47, când comuniştii au anulat, rând pe rând, toate normele şi instituţiile statului român, instaurând “dictatura proletariatului”.

Şi aşa era să fie şi în iulie 2012, atunci când o parte a puterii a început să confişte practic instituţiile statului de drept sau să schimbe legile în baza cărora funcţionau.

În astfel de momente, oamenii se simt îndreptăţiţi să reacţioneze în orice fel. În condiţii precum cele enumerate mai sus, au mers până la a pune mâinile pe arme, organizând rezistenţa.

Or, misiunea principală a oricărui om politic este aceea de a fi factor de coeziune între grupurile sociale şi politice, catalizator al antagonismelor în scopul obţinerii progresului naţional. Nicidecum nu aceea de a învrăjbi sau de a adânci breşele existente în tabere.
Din acest punct de vedere, Victor Ponta a eşuat. Singura soluţie onorabilă pentru el este retragerea. Demisia! Bineînţeles, nu înainte de a retrage din Parlament abuziva lege a Roşiei Montane.

Poate aceste două gesturi vor mai putea dezamorsa războiul civil în pragul căreia o ţară întreagă se află. Altiminteri, după ce premierul s-a întors – a nu ştiu câta oară – susţinând adoptarea legii şi începerea proiectului, mă tem că zecile de mii de tineri, oameni de cea mai bună calitate, nu vor mai putea fi controlaţi de nimeni şi vor repeta isprăvile din decembrie 1989 sau 1990.

România se află din nou pe marginea prăpastiei. Dumnezeu să ne ferească de războiul cel dintre noi.

Florin DOBRESCU