Am citit pe internet ştirea morţii lui. Plecarea lui Geo Saizescu nu a impresionat pe nimeni, a trecut aproape neobservată, iar dacă scriu acum despre ea o fac revoltat de această nouă nedreptate, care defineşte exact respectul faţă de posteritate la români. Ba am citit o declaraţie a lui Mircea Diaconu care m-a oripilat, bâlbâită, de om handicapat, care nu ştie să lege o frază despre cel dispărut, care i-a dat şi lui o pâine de mâncat.
E o ruşine cum sunt tratate la noi valorile. Nu există nici un respect pentru moarte. Moarta e bagatelizată, tratată cu atenţie numai dacă e declanşatoare de scandal, aşa cum a fost tratată boala lui Şerban Ionescu şi moartea lui Sergiu Nicolaescu.

Geo Saizescu făcea parte dintre regizorii înzestraţi cu har comic, care s-a zbătut să-şi impună comediile, în chiar Ţara lui Păcală, aşa cum Sergiu Nicolaescu s-a zbătut să-şi impună filmele. Erau de-un leat, au murit în acelaşi an, unul pe 3 ianuarie, celalalt pe 23 septembrie.

Am scris mult despre filmele lui Geo Saizescu, despre toate. Ultima oară l-am întâlnit la UARF, la ziua lui Sergiu Nicolaescu. Iar la Eveniment 66, despre care scriu în cartea mea despre Sergiu Nicolaescu, m-a onorat cu câteva cuvinte de neuitat, în care făcea apel la solidaritatea de breaslă. Un apel în vânt pentru noua generaţie, care nu i-a iubit pe cineaşti ca el.

De regulă, în România, dacă un artist nu se luptă să-şi impună opera, nimeni după aceea nu se ocupă, nu-i pasă de moştenirea pe care a lăsat-o. Nici chiar copiii. Copiii, şi mă gândesc automat la cei ai lui Sadoveanu, se ocupă cum să-şi împartă averea.
Sau gândiţi-vă numai cum s-a ocupat UCIN de moştenirea lui Gopo! Urmaşul lui la preşedinţia UCIN, Mihnea Gheorghiu, nu a ştiut cum să-l dea la o parte, iar actualul preşedinte, Lautenţiu Damian, a realizat un documentar despre istoria UCIN-icilor, dar l-a “uitat” pe Gopo. Noua generaţie face o gala cu numele Gopo, dar “uită” de fiecare dată să amintească tinerilor cine a fost Gopo, aşa cum uită să-i proiecteze un film, când ar fi obligatoriu ca orice ediţie, aşa cum i-am spus lui Giurgiu, să înceapă cu aşa ceva. Ce să mai spun cum am fost tratat de Arhiva Naţională de Filme atunci când am scris cartea Privirea lui Gopo, ca un infractor, fiindcă am descoperit la subsolul clădirii o ladă cu desenele lui Gopo. Mai am texte de o carte, dar te poţi apropia de această haită care nu lasă să fie consultate desenele, de parcă sunt moşia ei?! Dacă faci ceva, dacă vrei să promovezi o valoare, eşti urât. Aşa cum sunt urâţi toţi cei care îl apără pe Eminescu, poate unul dintre geniile cele mai nedreptăţite de pe pământ. Şi nu mă gândesc decât la haita de aşa-zişi eminescologi din America, din New York, care nu e în stare să-i ridice statuia poetului în locul aprobat de primăria oraşului. Un şefuleţ al unei asociaţii, “Dorul”, a instalat un bust al lui Eminescu în holul Consulatului, dar a fost scos fiindcă Eminescu arăta de plâns, ca un iobag.

Mă uitam la Tribeca Film Festival, ce grijă pentru cei de dinainte, pentru cei care au lăsat o moştenire, care au făcut ceva pentru filmul american, implicit pentru TFF. Ce înseamnă zece ani de tradiţie?, dar am participat la acest eveniment. Erau toţi fondatorii acolo, în frunte cu Robert de Niro, la gala organizată de revista “Vanity Fair”.

Dar la noi? A murit Sergiu Nicolaescu şi tinerii au făcut horă, s-au bucurat pe faţă, au aruncat cu mizerii în cel plecat, l-au prezentat, în frunte cu CTP, ca pe un infractor şi criminal de război. Acest CTP, care acum e şi lider în lumea filmului, face numai rău României. De ce? Fiindcă el e purtător de energie negativă. Pozează în Mefisto, cu faţa lui mereu încruntată, de fiară, de om rău, care dă verdicte, care e numai cu NU înainte, priceput la toate, la biscuiţi, ca şi la tenis, nu are ce emana decât dejecţii negative. Aşa ceva nu este cultivat în ţările civilizate. Ar muri de foame în Franţa, deşi acolo şi cerşetorii au o farfurie a lor. În America nu mai vorbesc, nu există emisiuni în care moderatorul să fie purtător de energie negativă. Astfel de oameni malefici, cum sunt cei mai mulţi moderatori la posturile TV din România, de la Naşul la OTV, nu fac decât rău ţării. Ei sunt lideri de opinie publică şi influenţează în rău populaţia. Aşa e şi presa. O nouă lege mass-media ar trebui să elimine astfel de complexaţi de pe posturile lor. Pline numai de rataţi, de vânători de scandaluri.

Citiţi numai ce fişă i-au făcut lui Sergiu Nicolaescu pe Wikipedia. Aşa au făcut germanii cu Leni Riefenstahl, cineasta care l-a admirat pe Hitler şi a elogiat nazismul?
Aici, la noi, dacă un artist nu se ocupă de opera lui cât e în viaţă, dacă nu o apără şi o promovează, nu mai are nici o şansă după ce a murit. Ţin minte că aceste gânduri mi le împărtăşea chiar Marin Sorescu, pe vremea când era ministrul culturii. Iar el, cu adevărat, s-a ocupat de promovarea operei lui ca nimeni altul. Apoi, după ce a plecat, a fost încet-încet uitat, iar acum e aproape complet uitat. Ca şi G.Călinescu, un titan. Dar cine mai vorbeşte de Rebreanu, Sadoveanu sau Marin Preda? Importante sunt, pentru toată mass-media, Andreea, Bahmu, Vodă, Esca, Oana, Eba, Răduleasca, Nuţi din Peşcoi şi alte paraşute, fără şcoală, fără pregătire, fără talent. Sigur, ele nu au operă, n-au ce să-şi apere şi în urma lor se va alege praful. Da, dar acum sunt puse la ştiri constant lângă Angelina Jolie, Sandra Bullock, Jodie Foster şi alte vedete americane sau internaţionale. Dacă i s-a întâmplat ceva unei dive americane, imediat este trecută şi Monica noastră, cu lacrimile ei, la mormântul mamei.

Trist este că praful se alege şi de adevăratele valori. Vi se pare normal? Am propus Consulatului României de la New York un medalion închiant celor mai recenţi cineaşti dispăruţi, Gheorghe Dinică, Ştefan Iordache, Iurie Darie, Şerban Ionescu, Irina Petrescu, Sergiu Nicolaescu. Consul era dl. Marian Parjol. A fost entuziasmat. S-a făcut acest eveniment? Nu. Probabil motivul a fost schimbarea consulului. Dar ideea rămâne. Se va face vreodată? Nu. La ICR, la fel, e o coţofană hoaţă, care nu face decât să-şi promoveze opera ei subculturală. Nici un eveniment nu se face fără să nu-şi ridice şi ea fusta.
Nimeni nu se ocupă la noi de moştenirea spirituală a unei valori, de promovarea şi revitalizarea ei. Dacă a murit, se face horă, fiindcă a rămas liber locul ocupat de un incomod. Oricum, Geo Saizescu a lăsat un gol cam mare, e greu de crezut că cineva îl va umple, că alde Porumboiu sunt în stare de un zâmbet, mai ales după cum trage el oblonul în Când se lasă seara în Bucureşti. s-a lăsat bezna pe filmul românesc!
Ce a făcut Brâncuşi în timpul vieţii nu se poate imagina. Istoria culturii nu a avut un geniu ca el, dublat de un abil negustor, de un om care a ştiut să-şi facă o formidabilă promovare în America. Am scris o carte despre acest har. Dar Brâncuşi trăieşte şi continuă să trăiască în primul rând prin americani, prin marile lor muzee şi case de licitaţii.

În România, urmaşii nu se ocupă, de la ministru la ultimul gropar, decât cum să-i aducă oasele în ţară, adică să mai facă o crimă morală şi culturală! Dacă a existat o anumită preocupare faţă de opera lui Brâncuşi, faptul s-a datorat impunerii ei pe plan internaţional. Românii nu au avut nici o iniţiativă. Iniţiativa lor a fost numai să dărâme Coloana de la Târgu Jiu, iar mai nou, după revoluţie, să o delapideze cu totul, să o “mute”, cu aportul lui Radu Varia şi hărnicia ministrului culturii, Ion Caramitru, care a rămas în istorie cu promisiunea că va face o “înaltă plecăciune”. Cui? Nu a precizat.
Îşi va mai aminti cineva peste câţiva ani de Geo Saizescu? Poate fiul său. Fiindcă e greu de crezut că UCIN va face ceva. Noul preşedinte s-a grăbit să-l îmbrobodească pe patibularul Daniel Barbu să-şi salveze studioul de creaţie – au clocit împreună o monstruozitate, Institutul Naţional de Film, în care au inclus acest studio personal, arhiva şi festivalurile internaţionale. Ba de când e preşedinte, Laurenţiu Damian, de la care ne-am fi aşteptat să facă filme (a uitat că e regizor?), a vopsit holul sălii “Studio”, a schimbat nişte panouri şi şi-a pus afişele cu filmele sale! Aceeaşi paranoie, ca la Festivalul “Enescu”, ca la blocurile ceauşiste, schimbăm faţada, faţadele, dar ce facem cu oamenii, pe ei cine îi schimbă?

Ne va fi dor, mare dor, de oameni ca Geo Saizescu!

Grid Modorcea