Cu foarte rare excepţii, Festivalul “George Enescu” este un maraton de muzică clasică, în care piesele cele mai populare sunt interpretate de orchestre celebre, de interpreţi unul şi unul, spre plăcerea unui public total nou, neiniţiat, care descoperă acum muzica simfonică, dovadă entuziasmul cu care aplaudă în momente nepermise, după fiecare parte a unui concert.

Festivalul este în mare măsură pentru un astfel de public, iar repertoriul este doldora de piese cantabile, de simfonii-şlagăr, răscântate, aşa cum declară şi dirijorul slovac Juraj Valčuha, care a cântat cu Orchestra Sinfonica Nazionale della RAI Torino numai piese de acest gen, cantabile, populare. El consideră că muzica clasică e fără moarte (“va supravieţui secole”). Orchestra dirijată de Valčuha a interpretat partituri devenite populare, ca Fântânile Romei de Ottorino Respighi, Marea de Claude Debussy, Daphins şi Chloé de Maurice Ravel, ca şi suita Ritualul primăverii de Stravinski sau Rapsodia Tzigane de Ravel. Elementul comun al acestor piese este coloritul simfonic, care emană o stare pitorească, cu parfum exotic sau pastoral, un sentiment de bucurie şi veselie. Alte orchestre au interpretat şi piese populare de Berlioz şi Saint-Saens, iar Fabio Bondi, cu Europa Galante, ne-a încântat, ca şi în alţi ani, cu un program Vivaldi. Nici o orchestră ca Filarmonica din München nu a făcut excepţie, a interpretat piese foarte cunoscute de Ravel, Frank şi Concertul pentru două piane de Poulenc, cu aceleaşi soliste nelipsite de la Festivalul “Enescu”, Katia şi Marielle Labèque. Toate aceste concerte au devenit “şlagăre” pentru melomani.

Sigur, culmea a atins-o Lawrence Foster (n. 1941, Los Angeles), care a fost şi directorul Festivalului George Enescu, la ediţia 1998, având o dragoste enormă pentru compozitorul român, poate şi pentru faptul că părinţii săi, evrei, au fost născuţi în România. Însă de data aceasta nu a avut în program Enescu, ci a strălucit cu Brahms, Dublul concert pentru vioară şi violoncel (Pinchas Zukerman şi Amanda Forsyth), dar mai ales Ravel, patru piese, colorate, seducătoare, culminând cu celebrul Bolero. Nu există şlagăr simfonic mai cunoscut, iar actul a fost săvârşit cu Orchestra Română de Tineret, foarte tărcată ca imagine, cu un aer total juvenil.

Semnificativ este faptul că în această ediţie a festivalului, până acum cel mai cântat compozitor a fost Ravel, cu peste 20 de piese. Există, deci, această tendinţă de a cânta muzică foarte cunoscută, de a face un fel de divertisment dintr-un festival “greu”. Muzica de estradă are rostul ei, dar mai ales în parcuri şi grădini publice, nu într-o sală de congrese sau la Ateneu.

Desigur, pentru un meloman înrăit toată muzica clasică e şlagăr. Toţi cântă partituri celebre. Înşişi marii virtuoşi, ca Barenboim sau Radu Lupu. Iar Christian Zacharias, cu Orchestre de Chambre de Lausanne, a inundat Ateneul, două nopţi la rând, cu simfonii şi concerte de Mozart.

Până şi Antonio Pappano, la pupitrul Orchestrei şi Corului Dell’Accademia Nazionale di Santa Cecilia, a abordat o suită de Ravel, ca să încheie cu populara simfonie “Din Lumea Nouă” de Antonin Dvořák. Sigur, el a intercalat între cele două piese poemul simfonic Vox Maris de George Enescu, avându-l ca solist pe Marius Vlad Budoiu, una dintre cele mai misterioase şi profunde lucrări ale lumii, ieşite din plămada operei Oedipe. Miracolul mării evocate este un pretext pentru meditaţia asupra destinului enigmatic al omului în raport cu universul. Este un poem al neliniştii, al întrebărilor fundamentale, cu deschidere spre ideea resurecţiei umane. Ca şi la Schönberg, apare strigătul primordial, al sopranei şi al corului, dar şi ideea integrării fiinţei în eternitate.

Lucrarea e compusă concomitent cu etapele definitivării operei Oedipe (1931). E de o frumuseţe melodică divină, atingând revelaţii isihaste. Fără o stare religioasă profundă, este imposibil ca Enescu să devină asemenea contemporanilor săi, Ravel sau Debussy, un autor fredonabil.

Aşa cum s-a dovedit simfonia lui Dvorak, compusă chiar la New York, când el a fost directorul Conservatorului Naţional al Muzicii, de aceea se şi numeşte “Din Lumea Nouă” şi este poate cea mai cantabilă simfonie care s-a scris despre America.
Desigur, a fost impresionantă prestaţia lui Pappano, fost elev al lui Daniel Barenboim, de la care parcă a împrumutat tumultul trăirii la pupitru. L-aş numi un Briareus al dirijatului întrucât, prin felul cum îşi mişcă el braţele, ne dă iluzia că ar fi Briareus, zeul cu o sută de braţe. Pappano ne-a oferit însă în a doua seară a prezenţei sale cu orchestra romană, celebrul Requiem de Verdi, un eveniment memorabil la nivelul artei adevărate, puternice, fără concesii. Dar despre acest eveniment, cu alt prilej.

Grid Modorcea