I-aţi observat în ultimul an la protestele din stradă, o pată de culoare neagră şi roşie printre românii care protestează duminică de duminică împotriva exploatărilor cu cianuri de la Roşia Montană ori împotriva exploatării prin fracturare a gazelor de şist, împotriva eutanasierii maidanezilor sau împotriva declaraţiilor sexiste făcute de Traian Băsescu. Cine sunt tinerii care agită acele steaguri, ce susţin ei, poate vă întrebaţi?

Se revendică drept anarho-sindicalişti, adică promovează ideile unei aripi anarhiste (care detestă ierarhiile şi ordinea) a sindicaliştilor. Nu vă gândiţi că muncesc neapărat asemenea sindicaliştilor ori că fac parte dintr-un cartel; majoritatea sunt studenţi, masteranzi, chiar doctoranzi, însă gândesc „muncitoreşte”, la fel cum o făceau comuniştii. Spre deosebire însă de comunişti, ei consideră că oamenii muncitori nu au nevoie de şefi care să le spună ce să facă.

Resping chiar şi ideea de biserică, pe care o condamnă, îl resping chiar pe Dumnezeu.

Steagul negru şi roşu a fost „inventat” în Spania, pe timpul Războiului civil, ca răspuns la „ameninţarea” Franco, de către comunişti (reprezentaţi de Confederaţia Naţională a Muncii) şi anarhişti (reprezentaţi de Federaţia Anarhistă Iberică). Roşul simbolizează comunismul, iar negrul – anarhia. Atunci, bolşevismul ateu al Uniunii Sovietice se lupta cu creştinii naţionalişti, aceştia din urmă ieşind învingători.

Printre tinerii care au luptat împotriva anarho-sindicaliştilor s-au numărat şi eroii români Ionel Moţa (fost student al Universităţilor din Paris, Cluj, Iaşi şi Grenoble) şi Vasile Marin (fost student al Universităţii din Bucureşti), ambii jurişti, în cinstea cărora spaniolii au ridicat un monument la Majadahonda.

„Se trăgea cu mitraliera în obrazul lui Hristos! Se clătina aşezarea creştină a lumii! Puteam noi să stăm nepăsători? Nu e o mare binefacere sufletească pentru viaţa viitoare, să fi căzut în apărarea lui Hristos? Astfel, pe lânga durere, nu se poate să nu simţiţi şi o mare înălţare sufletească. Dumnezeu să vă dea puterea de a purta suferinţa aceasta şi a o birui”, scria Ionel Moţa în Testament.

De cealaltă parte, anarho-sindicaliştii consideră că cetăţenii, cu toţii „muncitori”, ar trebui să aibă „posibilitatea să ia decizii care îi va afecta pe ei între ei”, fără să fie controlaţi de cineva. Totuşi, la un momentdat aceste decizii ar putea supăra unii „muncitori” şi atunci cine va face dreptate în cazul unor nenorociri, fără ordine, fără Dumnezeu? Vor rezulta automat lideri în urma unor confruntări, pentru că nu toţi oamenii se nasc şi de dezvoltă după capacităţi egale. Se vor coagula tabere mai puternice decât altele şi iată că avem din nou un comunism de rasă pură, reinventat.

La aproape toate protestele din stradă răsare câte un steag negru asociat cu roşu, iar cei care îl ridică sunt cu toţii tineri care nu au simţit pe propria piele ororile comunismului din România, probabil îndoctrinaţi de mici de înaintaşii lor care simt că este momentul să iasă din nou în lumina reflectoarelor.

Naţiunea română va rămâne însă dreaptă în continuare, puternică la fel ca un stejar, şi nu se va lăsa parazitată de asemenea interese meschine, alimentate de străinătate. România profundă a biruit comunismul criminal şi va birui toate încercările de exploatare a poporului de către străini pentru că România a fost clădită pe o cărămidă puternică, Biserica lui Dumnezeu.

Lui Dumnezeu îi mulţumim pentru ţara noastră, pentru naţiunea noastră, pentru frumuseţea graiului nostru strămoşesc, pentru moştenirea noastră, pentru curajul nostru, pentru înţelepciunea noastră, pentru posibilitatea Mântuirii noastre, acum şi în vecii vecilor, Amin.