Acum 23 de ani, în Piaţa Universităţii se striga „Jos comunismul!“ Zi de zi, generaţia tânără îşi făcea auzită în stradă vocea şi îşi declama aspiraţiile. Manifestaţia de atunci a fost zdrobită cu brutalitate de bâtele maselor de mineri manipulaţi de puterea neocomunistă a vremii. Cei care conduc acum România sunt urmaşii politici sau biologici ai celor aflaţi atunci la putere, cu rădăcini anterioare lui 1989. Între timp, tinerii de azi au ieşit din nou pe străzi. Tot zi de zi, în zeci de oraşe din ţară şi din Europa. Printre alte paradoxuri, acum se strigă şi „Jos capitalismul!“ Să nu ne lăsăm însă înşelaţi. Miza acestor demonstraţii nu este o restauraţie “comunistă” – chiar dacă o mică parte din manifestanţi ar putea aparţine unor grupări de stânga. Motivele celor care se opun proiectului minier de la Roşia Montană pot fi diverse: economice, politice, ecologice, juridice. Dar miza principală este de fapt “România”, iar spectrul celor care au ieşit pe străzi este reprezentativ pentru toate orientările. Inclusiv o mare majoritate care nu se identifică cu nicio grupare politică actuală. Din rândurile tinerei generaţii de azi, la fel ca în cazul celei din 1990, transpare năzuinţa ca prin luarea de atitudine publică să se pună bazele unui viitor moralmente sănătos pentru această naţiune. Se înfiripă o conştiinţă civică, o atitudine responsabilă solicitând corectitudine şi respect în actul politic, economic şi social. Adică o democraţie în adevăratul sens al cuvântului: în interesul cetăţeanului iar nu al unor personaje obscure din jungla economică internaţională.

S-au putut vedea lozinci ca “Nu corporaţia face legislaţia”, dar şi “Ridică-te Gheorghe, ridică-te Ioane”. E un semn elocvent că modul în care statul român (prin clasa politică din ultimii 15-20 de ani) a găsit de cuviinţă să gestioneze acest proiect minier al unei companii cu reputaţie cel puţin dubioasă, a dus acum la umplerea paharului.

Pe scurt, termenii contractului sunt extrem de defavorabili pentru stat, trădând fie o lipsă de responsabilitate a factorilor de decizie, fie faptul că aceştia au fost convinşi să reprezinte alte interese decât cel general. La fel se poate spune şi despre o parte a presei. Lipsa (deliberată?) de preocupare pentru a susţine alte proiecte de dezvoltare a zonei Roşia Montană a dus la o sărăcire sistematică a acesteia, împingând o bună parte din oamenii de la faţa locului, asemeni unei turme de oi, prin strunga îngustă şi fatală a singurei alternative care e chipurile posibilă: începerea exploatării care ar distruge patru munţi cu vestigii istorice şi ar lăsa în urmă pentru secole de acum înainte un imens lac cu cianuri. Se gândesc oare acei oameni care au pus la cale “contramanifestaţia minerească” din septembrie 2013 de la Roşia Montană, dezamorsată abia prin coborârea în subteran a premierului Ponta, care sunt de fapt interesele celor care îi amăgesc cu promisiuni deşarte şi le exploatează nevoile reale exclusiv în scopuri proprii? Care va fi viitorul lor acolo după 10 ani de exploatări, între timp închise, într-o zonă deşertificată şi otrăvită, unde turismul şi agricultura nu vor mai fi niciodată posibile? Aceasta în cazul fericit în care localnicii vor primi locuri de muncă stabile şi remunerate decent în cadrul preconizatei exploatări de suprafaţă, ceea ce nu este deloc sigur. Singurul câştig cert pentru stat, redevenţa de 6%, este mult prea mic, iar cota de participare de 25% la un posibil profit se poate dovedi iluziorie în cazul asocierii cu o firmă cu sediul prin paradisuri fiscale. “Nu corporaţia face legislaţia”. Nu e un slogan din principiu “anticapitalist”, el nu are aceeaşi semnificaţie cu acel “nu ne vindem ţara!” al contramanifestanţilor anului 1990. E însă un semn că interesele statului şi ale naţiunii -prezente şi viitoare- trebuie să fie mai presus de interesele particulare ale unei firme sau alteia. Investitorilor, oricare ar fi ei, le este cerut să respecte legislaţia ţării. E o solicitare firească. Guvernul Ponta a propus un proiect de lege care oferea corporaţiei RMGC derogări peste derogări de la legislaţia existentă şi o serie de avantaje cu titlu preferenţial, în condiţiile unor mecanisme de control ale statului extrem de vagi. Acestea ar permite firmei amintite găsirea de portiţe juridice pentru derobarea de la răspundere în cazul neîndeplinirii unor condiţii stricte din contract, fie ele de protecţie a mediului, fie privind posibilitatea exploatării pe şest şi a altor metale rare pentru care nu s-a eliberat autorizaţie, dar care, conform expertizelor, există din plin şi care sunt de câteva ori mai valoroase decât aurul şi argintul care urmau a fi extrase. Aceasta în cazul în care aceste bogăţii ale subsolului, care fac parte din avuţia potenţială a statului român, nu se vor pierde pur şi simplu ca urmare a tehnologiilor de exploatare a aurului şi argintului folosite de RMGC şi a indolenţei politicienilor a căror menire ar fi în primul rând aceea de a apăra interesul public.“Ridică-te Gheorghe, ridică-te Ioane”. Tinerii care au ieşit acum pe străzi în zeci de oraşe, zi de zi, nu mai acceptă această bătaie de joc şi acest dispreţ la adresa naţiunii. O clasă politică ce tratează statul ca pe propria moşie, care acordă derogări de la legislaţie după bunul plac al unora sau altora, percepută ca incapabilă sau lipsită de voinţa atât de a negocia un contract favorabil interesului general, cât şi de a asigura respectarea strictă a acordului deja propus, a trezit revolta legitimă a românilor cu simţ civic şi sentiment naţional. Mai mult, aceşti tineri sunt pentru o politică fermă şi transparentă, înfierând minciuna, promisiunile fără acoperire (una spunem în campania electorală, alta facem când suntem la putere) dar şi duplicitatea şi frica de răspundere (una propunem ca guvern, alta votăm în Parlament). Prin ridicolul unei asemenea atitudini schizofrenice, premierul Ponta şi-a mai agăţat o piatră de moară politică de gât. Aceasta pe lângă cea deja existentă a plagiatului sau cronicitatea atitudinii de giruetă specifică oportunistului politic, care se poate suci fără să clipească şi care nu are scrupule în a minţi cu seninătate ori de câte ori interesul momentan i-o cere. Tocmai acest oportunism politic, specific atât lui Victor Ponta, cât şi lui Crin Antonescu, i-a determinat, sub presiunea străzii şi în speranţa punctării la capitolul popularitate, să îngroape în cele din urmă proiectul de lege privind Roşia Montană. Pentru a fi corecţi, acesta a fost prima lor reacţie. După care Ponta a revenit, trimiţându-l spre analiză unei comisii parlamentare special înfiinţate. Faptul că a fost pasat Parlamentului (deşi putea fi asumat doar de guvern) a fost un prim semn al fugii de asumarea răspunderii şi un simptom în plus al aceleiaşi consecvenţe întru inconsecvenţă.

De data aceasta nu mai e de crezut că românii vor accepta în viitor să fie conduşi după asemenea “principii”. Chiar dacă există o masă tăcută şi indiferentă, începe să mijească o nouă generaţie, care ştie la nevoie să-şi spună punctul de vedere şi să nu se lase tratată de actorii politici drept o turmă imbecilă, uşor de dus cu zăhărelul unor promisiuni ieftine şi iluzorii. Manifestaţiile de acum sunt o lecţie pentru întreaga clasă politică. Iar dacă în viitor se va încerca reluarea pe furiş, sau sub alte tertipuri, a proiectului de la Roşia Montană, e de aşteptat ca noua lecţie să fie şi mai aspră de cât cea de acum. Una contra politicianismului, dar pentru România!

Bogdan Munteanu