În ultimii ani au dispărut parcă mai mulţi bătrâni ca niciodată. S-au stins în linişte, precum lumânările din candele. Nevăzut, s-au alăturat legiunii cereşti, acolo unde Adevărul este numai unul. Încet, uitarea se va aşterne. ”În lumea asta revolută” (Păstorel) nu va mai fi timp pentru patriotism. Citeam într-o seară frumoasele rânduri scrise de Badea Gheorghe despre dl. Frâncu. Şi mă gândeam, cât de mare, cât de imensă fi-va diferenţa-ntre bătrâneţea noastră şi a lor… Oameni aflaţi departe de ţară, hăituiţi, ameninţaţi, cuprinşi de dor, au avut vreme să înveţe, să devină mai buni, să spulbere anonimatul emigrantului, au avut timp să lupte pentru neuitarea istoriei.

Acum, ceasul a luat-o razna. Suntem martorii circului mediatic zilnic, suntem părtaşii luptei pentru supravieţuire (loc de muncă, locuinţă ş.a.), suntem cu, sau fără voia noastră, implicaţi în tot felul de acţiuni, care ne distrag, încet-încet, azi o oră, mâine două, luna viitoare-o zi, de la ceea ce-am putea deveni cu adevărat. Nu stingem televizorul, pentru a răsfoi o carte. Nu-nchidem calculatorul, pentru a scrie o scrisoare. Nu ne domolim dependenţa de telefonul mobil, pentru a ciocăni la uşa unui cunoscut. Cu mâinile ocupate, trecem nepăsători pe lângă bunicuţele care nu cer nimic, doar stau aşa, cuminţi, pe marginea trotuarelor, având chipurile de-o seninătate de ne-nţeles, iar mâinile, brăzdate de şanţuri adânci, fine, numai bune de mângâiat copiii; nu băgăm în seamă, în drumul nostru spre piaţă, bătrânii sprijiniţi de un baston, parcă din altă lume, care ne-ntind sfioşi câteva flori, culese probabil din grădină. Tornada gândurilor nu se domoleşte-o clipă, nici măcar atunci! Paşii ni se amestecă pe străzi, se pierd urcând şi coborând trepte şi nu lăsăm nimic în urma noastră… Suntem din ce în ce mai singuri. Ca şi lângă preoţi, stând lângă bătrânii noştri, sufletul ni se umplea de bucurie când ni se desluşeau tainele istoriei. Ei se transformau în punctele noastre de reper, mai presus de manuale ori cursuri universitare. Citeam ceea ce-au scris, ascultam ceea ce ne povesteau, neîndoindu-ne o clipă de dreptatea lor. Pentru că, invizibil, iubirea de neam, de ţară, de Dumnezeu, e sădită-n sufletul tuturor, depăşind pragul vârstei şi al clasei sociale. Nu pot decât să privesc cu tristeţe cum la puţinele comemorări, un ansamblu fistichiu de tineri, care-n blugi, ie şi adidaşi, care-n cămăşi verzi, care-n tricouri imprimate, se revendică unei stări de spirit, unui fapt istoric pe care pretind că-l cunosc, dar mai ales, că-l trăiesc. Încerc să le-nţeleg şi lor singurătatea. Îmi dau seama că pe lângă ei, sunt mii de români, legionari nu cu numele, ci cu fapta: în numele iubirii îi ajută pe cei căzuţi, din dragoste de ţară se-nrolează-ntr-o armată ce-i trimite să moară pe alte meleaguri; sunt toţi aceia care, contrar modei, vremurilor, îşi fac treaba cât mai bine în domeniul lor, fiind lăudaţi şi respectaţi de ceilalţi. Nu poartă nicio uniformă, dar pot fi repede recunoscuţi: se-ntristează ori de câte ori un nou caz de corupţie iese la iveală, ori de câte ori se atentează la valorile creştine şi naţionale. Şi ei sunt legaţi, prin acea îmbrăţişare nevăzută, de înaintaşi, dar, cu adevărat, această bucurie a descoperirii filiaţiei nu devine vizibilă şi nici nu rezonează atunci când îi văd pe-aceşti (mândri) ”continuatori”! Din contră, singurătatea lor îşi pierde un punct de sprijin: singurătatea noastră…

Dan Rădulescu – Permanenţe