Am trăit-o şi pe asta: Să inviţi Royal Concertgebouw Orchestra din Amsterdam, cea mai bună orchestră simfonică din lume, cu cel mai bun dirijor al momentului, Mariss Jansons, şi să nu ai o sală potrivită pentru muzică simfonică! În Sala Palatului o orchestră se aude nu cum vrea ea, ci cum vrea sala, adică în funcţie de locul unde te afli. Sunetul este distorsionat, frazele simfonice se mişcă separat, ca nişte plăci tectonice.

Vă spun, acest festival trebuie să înceteze până nu există o sala adecvată, prin care organizatorii să-şi respecte muzicienii invitaţi şi publicul.

Altfel, acest festival foloseşte numai celor care câştigă de pe urma lui. În primul rând bani, luaţi cu toptanul de către organizatori, apoi politicienilor pentru imaginea lor, avizi după brand-ul de ţară, cum tot zice Adrian Iorgulescu, fostul mincinos al culturii, care nu se mai satură!

Mai bine nu s-ar mai ţine festivalul în anul 2015 şi cu banii alocaţi s-ar ridica această sală profesionistă, la nivelul celor mai perfecte săli din lume. Iar în 2017 ar fi cu adevărat o mare sărbătoare. Ar fi în stare oare dl. Ioan Holender, actualul jecmănitor şef, de un asemenea sacrificiu necesar? Probabil că nu, fiindcă domniei sale nu-i mai pasă de România. Dacă şi următoarea ediţie are loc tot în aceleaşi condiţii, cu focusul Sala Palatului, care şi arată mizerabil, cu toate fotoliile rupte sau murdare, dacă îngheţăm lucrurile aici, nu mai încape nici o îndoială că avem de-a face cu un festival confiscat. Unor maidanezi ca alde Holender şi Mar(e)ş, potaie, nu le pasă ce va fi mâine, dovadă că ei n-au făcut un pas mai mult decât ce făceau comuniştii, fiindcă festivalul se desfăşoară, cu excepţia Ateneului, în sălile construite de ei în 1961. Încă o dată se va vedea că festivalul nu este făcut din dragoste pentru Enescu, ci doar pentru buzunarul unor neica-nimeni!

Continuarea festivalului în aceste condiţii improprii va fi o dovadă că nimeni nu e interesat să salveze muzica, să se audă şi la Bucureşti muzică de calitate!
Şi nu se poate spune că străinii nu au avertizat organizatorii nu o dată, în frunte cu Zubin Mehta şi Antonio Pappano. Dar Holenderii se fac că nu aud. Holender ia bani frumoşi de aici, prin firma fiului său, în condiţiile când el nu mai are nici un angajament în Austria. De aceea, are tot interesul să continue să fie şef, face ploconeli la primul-ministru, ca să-şi umfle el pieptul şi buzunarele. Dar România muzicală trebuie să se gândească la viitor, la generaţia tânără, care trebuie să preia conducerea festivalului în condiţii optime. Festivalul nu e făcut pentru snobi, pentru cei care părăsesc sala când e programat Enescu sau alt compozitor “dificil” (care nu e fredonabil). Contează enorm în ce stare li se lasă tinerilor moştenirea. O schimbare radicală este necesară până nu e prea târziu, începând cu calitatea oamenilor.
*

Şi cât s-au străduit muzicienii de la Royal Concertgfebouw, sub bagheta lui Mariss Jansons, să învingă prin arta lor condiţiile materiale ale acusticii! Însă au căzut tot în şlagăre simfonice! Nu-mi venea să cred că la acest nivel se poate cânta tot şlagăre, piese foarte populare, precum Concertul nr. 3 pentru pian şi orchestră de Beethoven, solist americanul Emanuel Ax. Ce mi-a plăcut la Jansons a fost faptul că a interpretat concertul ca o simfonie, comunicând cu Ax, dirijându-l ca şi cum pianul era un instrument din orchestră.

Sigur, cu acest Concert nr. 3 Beethoven deschide poarta romantismului. Iar Mariss Jansons (n. 1943, Letonia, din mamă evreică) şi-a dovedit aplecarea totală spre acest curent printru-un program eminamente romantic. El însuşi are o figură poetică, iar gesturile au o delicateţe ce vine dintr-o lume a cantabilităţii, a armoniilor pure. Dovadă că el fredona în timp ce dirija.

Dar toată lumea avea pe buze sau în degete concertul lui Beethoven, inclusiv o fetiţă de lângă mine, care mişca întruna degetele după pianist. Mama ei zicea că fetiţa urmează pianul şi că a adus-o special pentru acest concert. Dovadă că după pauză n-au mai revenit. Mulţi vin la festival pentru hituri clasice. Până şi Jansons a oferit ceva vesel şi dansant la bis, ca la concertele de Anul Nou de la Viena. Toată lumea e molipsită de şlagăre simfonice.

Cum îşi dai seama de acest lucru? Foarte simplu, văzându-i pe spectatori cum se bâţâie. Muzica cultă presupune o profundă trăire interioară, dar aici, la Festivalul “Enescu”, e vorba de snobi, care se manifestă prin bâţâială fizică. Până şi Concertgebouw Orchestra le-a oferit prilejuri de bâţâială, mai ales umflaţilor, să se dea mari pe lângă soacre sau amante, ce bine îl cunosc ei pe Beethoven, se trag de şireturi cu el! Sigur, e de preferat aşa decât să fure sau să-şi manifeste prostia împotriva ţării.

O fi bine această popularizare în exces a muzicii clasice? Probabil că aceasta este tendinţa. Ceea ce ieri era greu de acceptat, debuta chiar cu insucces, precum Simfonia în Do minor de Cézar Franck, azi a devenit şlagăr, este accesibil oricărui elev.

Asta înseamnă că muzica îmbătrâneşte şi e nevoie de înnoire. Aşa cum vedem mai ales în film, unde evoluţia mijloacelor tehnice face ca filmele vechi să ni se pară rudimentare.
Dar eu cred că muzica, arta în general, trebuie să se adreseze în primul rând elitelor, să aibă o accesibilitate restrânsă. Numai astfel poate exista un progres în cultură. Când o simfonie devine accesibilă şi pentru mase, ele o vor folosi pentru baricade şi revoluţii, cum a fost folosită şi muzica lui Beethoven. Dar Beethoven nu este egal cu aceste mase. El nu a fost egal nici cu Napoleon. Şansa artei de a rămâne artă stă în calitatea ei de excepţie, care o face accesibilă numai iniţiaţilor. Lucrurile înalte şi înnoirile sunt, înainte de toate, doar pentru cei care le creează.

Popularitatea este ceva exterior artei, care ţine de succesul pecuniar. Altfel spus, popularitatea aduce bani.

*
Royal Concertgebouw Orchestra tot cu şlagăre a cucerit publicul şi în al doilea concert, precum Rapsodia I în La Major op. 11 de George Enescu, Concertul nr. 1 în Re major pentru vioară şi orchestră op. 19 de Serghei Prokofiev, solistă Lisa Batiashvili. Şi tot din Prokofiev a mai cântat 4 secţiuni din Suita Romeo şi Julieta. Nu mai vorbesc de melodiile populare din Rapsodia lui Enescu, pe care le ştie toată lumea, precum Am un leu şi vreau să-l beu, Banu Mărăcine, cântecul Mugurel-Mugurel, extras din colecţia Anton Pann, ca şi motivul Ciocârliei, cu care se încheie apoteotic Rapsodia.

Desigur, Concertgebouw Orchestra a interpretat şi lucrări mai ample, precum poemul simfonic O viaţă de erou, op. 40 de Richard Strauss şi suita Pasărea de foc de Igor Stravinski, dar tot piese foarte populare. Jansons era îndrăgostit de melodiile ascunse în structurile acestor lucrări, el imprima un lirism intens, chiar şi când contrastele explozive sunt foarte vizuale, precum se întâmplă constant în Pasărea de foc (1909), o suită compusă special pentru baletul lui Serghei Diaghilev, fiind inspirată, aşa cum se ştie, de un basm popular rus, în care o prea frumoasă prinţesă este răpită de un vrăjitor şi este salvată de aripa fermecată a Păsării de foc. Ideea este un laitmotiv mitic, când un personaj este izolat, încătuşat, iar eroul viteaz îl descătuşează. Cele două piese au suficiente părţi patetice, Strauss în special mizând pe un discurs de expresie romantică. Este revelat Eul, legătura intimă dinte compozitor şi erou. Viaţa eroulului are contraste puternice, precum partea dedicată adversarilor săi, surprinşi în tonalităţi groteşti, zigzagate, prin intervenţia corzilor şi a suflătorilor. Original este şi solo de vioară, sugerând femeia iubită. La fel, lupta eroului, faptele sale, sunt părţi antologice, sfârşind cu împlinirea eroului, echivalată cu retragerea în liniştea naturii, departe de lumea dezlănţuită.

Cele două lucrări emblematice ale muzicii universale, deşi structurate prin puternice părţi contrastante, au totuşi o paleta cromatică dominată de sonorităţi fluide, în stilul tradiţiei wagneriene. La momentul primei audiţii aceste piese erau considerate atonale, acum ele ni se relevă ca armonii depline, surori cu muzica infinită a lui Wagner. Mariss Jansons a accentuat tocmai această armonie contrastantă, fluidizând asperităţile sonore, reuşind să imprime un impresionism exotic, un triumf al vieţii.

Ritualurile străvechi, ritmurile primitive, fantasmele timpului au fost revelate într-un lirism armonic, pe potriva melomanilor snobi, care au umplut până la refuz Sala Palatului. Au plecat satisfăcuţi, fredonând ce-şi mai aduceau aminte, în timp ce coborau scările spre ieşire.

Trebuie spus că Royal Concertgebouw Orchestra a prezentat un program de educaţie muzicală, potrivit pentru şcoli, nu ne-a surprins cu nimic, nici cu perfecţionismul, firesc, al instrumentiştilor, avându-l drept Concertmaistru pe violonistul român Liviu Prunaru, nu a venit deci cu nici o surpriză, aşa cum au venit orchestrele germane sau italiene, şi mă gândesc în primul rând la Orchestra “Santa Cecilia”, nici o piesă nu a fost în primă audiţie, iar Enescu a fost cântat cât se poate de fals, la nivelul Sălii.

De altfel, niciodată Rapsodiile lui Enescu, oricine le-a cântat la Sala Palatului, nu au convins. Sala e total improprie pentru ele, fiindcă au o mare diversitate melodică şi ritmică. Formidabila iuţire de sine a Rapsodiei I, simbolul sonor al poporului român, nu poate fi obţinută decât într-o sală adecvată, ca Ateneul. Aici, la sala congreselor, e doar pentru bucuria de a şti că Enescu este cu noi.

Grid Modorcea