Nu vă vine să credeţi cum s-a desfăşurat recitalul lui Evgeny Kissin, un pianist-fenomen, pe care îl mai ascultasem şi la ediţia precedentă a festivalului, un pianist de clasă, cu o prezenţă impecabilă, sobră, un model de muzician, un interpret genial. El a cântat Sonata nr. 17 de Schubert, o piesă surprinzătoare, vitală, solară, şi mai multe piese de Scriabin. Nici Kissin nu l-a cântat niciodată pe Enescu, dar a declarat că “mi-ar place să cânt o sonată de Enescu”. Nici Radu Lupu nu l-a cântat, dar nici nu a declarat vreodată că i-ar plăcea să-l cânte. Cine îi impiedică? Organizatorii, care îşi vând fiţuicile, dar nu-s în stare să publice partiturile lui Enescu, de aceea nu e cântat, fiindcă muzicienii străini nu au de unde să le procure. E o problemă gravă, semnalată şi la ediţiile precedente.

Sunt formidabili aceşti muzicieni. Am citit multe despre ei, despre minţile lor în transă sau pierdute, gândiţi-vă numai la cazul Schumann, de aceea ei cântă un număr limitat de piese, cam aceleaşi, fiindcă este vorba de o fantastică memorare a notelor, de mii de repetiţii epuizante, sunt adevăraţi eroi printre oameni. Mă uitam la violonistul lituanian Julian Rachlin, care a cântat Concertul în Re major pentru vioară şi orchestră de Igor Stravinski, un concert fantastic, plin de inventivitate, de tot felul de capcane şi dificultăţi, scris special pentru a da posibilitatea violonistului să-şi demonstreze măiestria. Rachlin şi-a început cariera ca un copil-minune la 6 ani, acum are 38 de ani, dar părea de 60, datorită unei fantastice solicitări a interpretării.

E suficient să mergeţi la o repetiţie sau să ascultaţi orchestra cum îşi acordează instrumentele, în culise, înainte de a păşi pe scenă. E un vacarm de nedescris. Cum de reuşeşte fiecare să distingă sensibilitatea instrumentului său? Ce putere de concentrare! Am o imensă admiraţie pentru aceşti muzicieni.

Şi un astfel de geniu vine la Ateneu, să cânte, să-i bucure pe oameni. Kissin s-a născut la Moscova în urmă cu 42 de ani, are şi cetăţenie britanică, dar trăieşte curent la Paris, unde frecventează un restaurant românesc, îi place atmosfera de acolo şi îşi invită şi prietenii. Vrea să înceapă să studieze sonatele lui Enescu şi să le cânte în România. Şi trebuie să o facă, trebuie, fiindcă Evgeny Kissin face parte din familia spirituală a lui George Enescu, adică are graţia sublimă a modestiei perfecte. El a fost descoperit de Karajan, uimind lumea încă din adolescenţă. E un pianist foarte delicat, a cerut să nu se transmită la TV recitalul său, fiindcă îl deranjează operatorii de la camere. Apoi a cerut să nu se filmeze şi fotografieze în timpul concertului. La difuzoarele sălii s-a repetat această interdicţie.
Dar ţi-ai găsit cu… animalele! Nu, nu e un cuvânt potrivit, jignesc animalele, fiindcă ele au o disciplină, ştiu să asculte de nişte reguli. Însă oamenii, nu. Mai ales când sunt români. Şi când au locuri pe scenă, la doi paşi de pianist. Şi ce fac ei? Exact în momentele de transă ale artistului, fotografiază în draci, cu bliţuri, care scot o flamă, de s-a văzut în toată sala Ateneului. Spectatorii din sală erau alarmaţi. De ce s-au instalat acele rânduri de bănci pe scenă? Să se câştige locuri, adică bani pe bilete! Ce absurd, când festivalul e sponsorizat, şi când se putea programa, în locul atâtor “umpluturi creative”, un al doilea recital al pianistului. Kissin închidea ochii, să nu simtă în ei flamele de la aparate. O ruşine de nedescris.

În primul rând, pe scenă, era un bătrân care făcea poze frontal, de la doi metri de ochii pianistului. Kissin s-a uitat la el încruntat, în timp ce cânta. A dat din ochi spre el, sugerându-i să înceteze. Individul şi-a pus aparatul în buzunar, dar peste câteva minute la scos iar. Ce face ascet individ cu pozele?, se întreba o doamnă de lângă mine. Dacă va căuta pe internet, găseşte sute de poze cu Kissin. Ce-i trebuie pozele pe care le face? Şi de ce nu le face la sfârşit, la aplauze, când pianistul salută publicul, n-ar deranja pe nimeni.

Deci nimeni nu mai asculta ce se cânta, nimeni nu mai participa, aşa cum spune Barenboim că trebuie să facă un meloman adevărat, ci toată lumea se uita la cei de pe scenă, din spatele pianului, dacă mai fotografiază sau nu. După pauză, mulţi ne-am dus la şeful sălii, să semnalăm această nesimţire, pentru câţiva indivizi, să se compromită un recital. Şeful sălii s-a dus pe scenă şi l-a rugat pe bătrân şi pe ceilalţi infractori să nu mai fotografieze în partea a doua a recitalului. Dar ţi-ai găsit? Nesimţiţii au continuat.

*
Asemenea crime culturale se întâmplă curent în timpul concertelor. Încă nu a fost un concert din cele la care am participat, cam două pe zi, în care în dreapta sau stânga mea, în faţă sau în spate, să nu fie cineva care în timpul concertului se joacă la mobil, citeşte foaia de pripas a festivalului, fotografiază orchestra sau pe solişti fără ruşine, caută prin genţi, se scobeşte în nas, se bâţâie, mănâncă, dă din cap ca nebunul, se scoală, pleacă sau vine când vrea, adică nu are nici un respect pentru muzicieni şi pentru cei puţini care chiar sunt interesaţi de ceea ce se cântă. Nu-i de mirare că se trezesc aplaudând între părţile unei piese, cum s-a întâmplat şi în timpul interpretării Suitei nr. 2 de George Enescu, o ruşine, când dirijorul Sakari Oramo se întorcea spre sală şi le făcea cu bagheta semn spectatorilor să nu aplaude. Degeaba dl. Holender îmi spune că s-au vândut toate biletele dacă spectatorii, cei mai mulţi, sunt de această calitate! Tot comunismul e de vină pentru această lipsă de educaţie? Ce fel de melomani sunt aceştia? Sigur, nu sunt melomani, un meloman este un iubitor pasionat al muzicii, fiindcă o înţelege, sunt melomaci.

După ce că Sala Palatului este o nenorocire ca acustică şi aspect (fotolii rupte, murdare, cu minidifuzoare pe ele, de pe vremea Congreselor PCR), mai contribuie la dezastru şi un public primitiv, total needucat. Cine îi educă pe aceşti oameni, domnilor? Sigur, un festival nu-i poate educa, dacă ei nu vin de acasă cu bunul simţ şi cu o minimă iniţiere muzicală. Nu există concert să nu se aplaude între părţi. La Concertul nr. 1 pentru pian şi orchestră de Brahms, după partea I, dirijorul finlandez Sakari Oramo, muzicienii de la Royal Stockholm Philharmonic Orchestra şi pianistul Stephen Hough au fost uimiţi să audă deodată ropote de aplauze. De ce? Fiindcă această parte se termină cu un final în forţă. Tot ce se termină în notă de fortissimo este aplaudat.

Iar tot ce este în primă audiţie, de compozitori necântaţi în România, este ocolit, adică sălile sunt rarefiate sau pline cu paranghelişti, precum s-a întâmplat la acelaşi concert al Filarmonicii din Stockholm, când s-au cântat piese de Anders Hillborg şi Carl Nielsen. Lucrarea lui Hillborg se numeşte Exquisite Corpse, o expresie luată din arta plastică, un gen inventat de pictorii români Victor Brauner şi Jacques Hérold, care, împreună cu André Breton, soţii Tanguy şi alţi suprarealişti, realizau desene colective. Aşa şi compozitorul suedez a vrut să combine părţi disparate, să citeze acorduri din Sibelius sau Stravinski, din ritmica africană, dar lucrarea sa este interiorizată, nu vizuală, cum ar fi trebuit. Un adevărat “exquisite corpse” muzical ar trebui să fie compus de mai mulţi compozitori, nu de acelaşi.

Iar compozitorul danez Carl Nielsen a creat ceva la fel de original, numindu-şi Simfonia nr. 2 (1902) “The Four Temperaments”, pentru că se referă la cele patru temperamente, coleric, flegmatic, melancolic şi sangvin, pe care le redă în sonorităţi potrivite, mai mult vesele şi groteşti, dar şi melancolice, fiindcă în fiecare temperament există şi picături din celelalte temperamente. Nu există un temperament pur, ci doar dominant.
La cele două piese sala s-a rărit simţitor. Iar Concertul nr. 1 de Brahms nu le-a plăcut melomacilor fiindcă era atipic, nu semăna cu ceea ce se aşteptau, cu un şlagăr simfonic. Brahms şi-a surprins şi contemporanii cu această lucrare, pe care au fluierat-o, fiindcă are o structură de simfonie modernă. De pildă, cadenţa e la sfârşit.

Aşadar, cine îi educă pe aceşti aşa-zişi melomani? Nimeni. Ei vor continua să vină la festival din snobism. Cunosc doi indivizi, el şi ea, care abia îşi târăsc burta enormă, dar n-ar lipsi o seară, fiindcă se transmite, dragă, şi trebuie să-i vadă şi pe ei vecinii că sunt în primele rânduri. Şi se tot fotografiază. La aplauze, ies repede din rânduri şi se pun în faţa scenei, se fotografiază în fundal cu orchestra aflată în picioare. Adevăraţi melomaci. Cuvânt care rimează cu tolomaci, mameluci şi altele asemenea.

Aşa ceva nu se întâmplă în ţări civilizate. Vă spun ce se petrece în America, chiar pe Broadway, la concerte foarte populare. De pildă, la un concert cu Liza Minnelli, am asistat cum o persoană care filma pe ascuns a fost ridicată de la locul ei şi scoasă afară. Ba unora li se reţine caseta. La alte săli, se ia caseta, un specialist se uită la ea şi o şterge. Cu troglodiţii, care încalcă prescripţiile spectacolului, nu se poate face educaţie decât cu forţa. Cu primitivii, care nu înţeleg să respecte reguli simple, aşa trebuie procedat.
Încă o dată spun, e un drum foarte lung până când festivalul Enescu să fie ca la Salzburg, deşi Holender spune că e peste. Acest om este un mare balast, să nu spun un blestem, pentru festival. Dacă ar fi o adevărată personalitate, dacă ar avea sămânţă de intelectual sau talent literar (i-am citit De la Timişoara la Viena, o prostie, probabil urmează păunescianul “şi înapoi”), ar trebui să refuze să mai fie în fruntea unui festival desfăşurat în aceste condiţii mizerabile, cu o sală imposibilă şi un public needucat.

Dar nu, pentru el festivalul este o afacere. Am arătat de ce şi în ce fel, nu mai reiau, nu mai insist, fiindcă cititorii vor spune că am ceva de împărţit cu el. Sau cu haita lui de însemnaţi (au defecte fizice, unul are un cucui în cap, ca un drac!). Nu am absolut nimic cu nimeni, mai ales cu asemenea melomaci, vreau doar ca festivalul să fie eliberat de balast. Nu poţi să participi la un concert fără să nu întâmpini mizerii de tot felul. Şi nimeni nu scrie în foaia oficială, nimeni nu semnalează, nimeni nu ia o măsură, sunetul muzicii zboară şi se duce, dar necazurile rămân. Ele nu se duc o dată cu sunetul, ci persistă, revin. Iar melomanii adevăraţi de mâine au dreptul la o altă şansă, mult mai bună, de a asculta muzică de calitate, în condiţii civilizate.

Grid Modorcea