Tetralogia lui Wagner, despre care am scris anterior, a avut neşansa de a fi programată defect, la ore nepotrivite. Mai mult, două dintre spectacole s-au suprapus peste alte spectacole importante, oferite de Vortice Dance Company.

Totul provine din faptul că organizatorii au umflat gogoaşa, au adus şi readus în festival aceiaşi interpreţi, aceiaşi dirijori, aceleaşi orchestre, care au prezentat acelaşi program, cum ar fi Sir Neville Marriner şi Saint Martin in The Fields, Jordi Savall şi La Capella Reial de Catalunya, Christian Zacharias şi Orchestre de Chambre de Lausanne etc. Aşa ceva înseamnă masochism cultural. Interesele d-lui Holender nu sunt şi ale publicului român. Nu-ţi tot inviţi “amicii” pe banii altora.

Aşa că minunata Tetralogie a fost programată “printre” alte evenimente, aiurea, la ore nepotrivite, 17 sau 18, la Sala Palatului, unde orchestrele mari sunt programate, toate, la 19, 30. Mă mir că orchestra din Berlin a acceptat această măgărie. Ea şi dirijorul polonez Marek Janowski au dat dovadă însă de o rezistenţă de invidiat, fiindcă aceste patru opere sunt copleşitoare, ultra solicitante, cer o mare pregătire, un efort extraordinar, iar Janowski (n. 1939), cu experienţa sa deosebită, s-a descurcat de minune, aşa cum am arătat. Din păcate, acestui eveniment major nu i s-a făcut nici o reclamă, foaia festivalului l-a “uitat”. El s-a desfăşurat ‘”printre altele”. Abia după ce s-a terminat, la câteva zile, “băieţii deştepţi” s-au trezit şi au apărut în foaia “Adevărului” materiale despre Janowski şi Tetralogie!

O nouă talangă de coada organizatorilor, în condiţiile în care, aşa cum mi-a spus un apropiat al staff-ului, aproape jumătate din bugetul festivalului a fost înghiţit de aducerea acestui mamut simfonic la Bucureşti. Fiindcă e vorba de 10 zile de cazare şi masă, la peste o sută de oameni, plus soliştii, unul şi unul. Nu mai vorbim de deplasarea lor, a tehnicienilor şi a instrumentelor, care trebuiau şi asigurate.

Cu atât mai trist este să constatăm că Tetralogia nu s-a bucurat de promoţia pe care o merita, mai multă reclamă i s-a făcut lui OMA Vision, cu umpluturile ei “creative”. Ce caută astfel de melomaci, total afoni, şi la propriu şi la figurat, într-un festival simfonic?
Ei jignesc ideea de Enescu. Fiindcă există o Idee Enescu, pe care o regăsim în fiecare lucrare a lui, unde spiritul româneasc este prezent. Enescu este atât de complex încât nu e nici o exagerare să-l aşezăm alături de marii muzicieni ai lumii. Împlicit de Wagner. În finalul Suitei nr. 2 (1915), executată de Filarmonica din Stockholm, există o monumntalitate comparabilă cu eroismul Tetralogiei wagneriene. E formidabilă participarea întregului ansamblu pentru a marca un ritm găsit în folclor, la Căluşarii români. Cineva spunea că îi aminteşte de o “bătută oşenească”.

Dar astfel de momente sunt total străine Holenderilor. Din păcate, nu există o legătură “creativă” între scenă, public şi organizare. Muzicenii au făcut minuni, să-şi prezinte talentul în nişte condiţii improprii, ca audiţie şi public. Iar în privinţa organizării, Dumnezeu cu mila. Festivalul există. Are tradiţie. El merge de la sine. De aceea, organizatorii s-au purtat ca nişte hoţi. Poate că aşa şi sunt. Fiecare şi-a văzut de afacerile lui, de activitatea lui subterană, să mulgă cât poate, cât mai repede şi cât mai mult.

*
Datorită unei proaste programări a Tetralogiei, repet, nu am putut vedea decât primul şi ultimul spectacol, iar din Siegfried doar un fragment, începutul, când mitul nibelung îşi dezvăluie frumuseţile prin dialogul dintre piticul Mime (Arnold Bezuyen) şi zeul Wotan (Egils Silins), apărut sub numele Rătăcitorul. Ei îşi pun reciproc trei întrebări, din care aflăm că lumea e alcătuită din zei, care stau în cer, din giganţi, care ocupă pământul, şi din nibelungi, care trăiesc în străfundurile lui. Apoi mai aflăm povestea lui Siegfried (Stefan Vinke) şi a sabiei Nothung, acum ruptă în două şi pe care nu o poate unui decât cine nu a cunoscut frica.

A fost o realizare de forţă, copleşitoare, deşi este vorba despre o serie de opere-concert, dar care au sugerat bine spectacolul, fiindcă personajele erau interpretate de cântăreţi remarcabili, buni actori. Germani şi români. De altfel, festivalul este foarte germanizat, prin multe forţe care vin aici din lumea germanică, majoritatea compozitorilor cântaţi fiind germani sau austrieci.

Interesant a fost că s-a păstrat sugestia de spectacol, prin soliştii care intrau, îşi cântau partitura, apoi plecau şi lăsau loc altora. Cântăreţii sugerau continuu un dialog între ei, privindu-se, dându-şi replici, apelând constant la gesturi şi mimică.

*
În spectacolul monumental văzut anul trecut la Metropolitan Opera din New York, personaj principal era scenografia, regia nemaipomenită, jocul interpreţilor pe giganticele ecluze, fapt care făcea ca muzica să se piardă în desişul simbolurilor vizuale.

Dar într-o operă-concert se aude numai muzica, ea este în prim-plan. Abia văzând această operă în concert, cântată de nemţi, am înţeles de ce Hitler a făcut din Tetralogie port-drapelul ideologiei sale naziste, fiindcă muzica şi eroii principali, în special Siegfried şi Brünnhilde (Petra Lang), dar şi Gunther (Valentin Vasiliu), Hagen (Eric Halfvarson) şi alte personaje, emană o forţă eroică nepământeană, sunt întruchiparea invincibilităţii. O asemenea energie războinică şi încărcată pozitiv nu a mai creat nimeni până la Wagner. De aceea, muzica sa a fost luată drept fetiş, fiindcă Hitler de mic a văzut în Wagner un zeu al Germaniei, iar a-i asculta muzica însemna pentru el transpunerea într-o stare de demenţă onirică, de răstignire chiar. Totul la limita paroxismului.

Lumea nu e senină, totul parcă se desfăşoară ca în visele de paranoia ale lui Hitler, care vedea în Tetralogia lui Wagner victoria naţional-socialiştilor asupra lumii. E cunoscută afirmaţia lui: „Opera lui Wagner înglobează toate aspiraţiile naţional-socialismului”. Nu mai puţin şi aceea a lui Thomas Mann: „Există mulţi Hitler în Wagner”.

Numai în Wagner? Dar ce spuneţi de un vatman care a ajuns moşierul groparnic al Festivalului “Enescu”? Sau de micul fürer Patahârbici, fost ICR-ist şef? Mulţi Hitleri zac în oamenii de lângă noi. Unora li s-a dat şansa să se afirme ca atare, altora mai puţin sau deloc. Dar e timp. În România tot răul vine dacă ai răbdare. Iar cum ştiu să rabde şi să aşteapte („minuni”) românii nu mai ştie nici un popor.

Wagner ne arată că mereu în calea eroilor pozitivi se află o plasă de păianjen. Eroii sunt până la un punct naivi, înţelepciunea lor nu trece de raţiunea diabolică a unui pitic. Şi aici buturuga mică răstoarnă carul mare, aşa cum piticul Hagen îl ucide prin viclenie pe Siegfried. Iar blestemul unui pitic, Alberich, năruieşte împărăţia zeilor ce părea nemuritoare. Zeii şi-au dat împărăţia pe mâna oamenilor. Ce a ajuns din ea? Această parabolă este valabilă şi pentru piticii zilelor noastre.

Grid Modorcea