S-a încheiat încă o ediţie a Festivalului Internaţional “George Enescu”. Din lipsa unei săli adecvate de concerte, pentru muzică cultă, pentru marile orchestre, se poate spune că şi această ediţie a fost compromisă. Seri de chin. Dacă nu ai şansa să stai în primele rânduri, la Sala Palatului toate orchestrele se aud la fel, adică otova. Păcat de sumele uriaşe alocate acestui festival, dacă focusul lui este o sală de congrese, unde au fost concentrtrate marile orcheste ale lumii, timp de 28 de zile. Sufocant. Au îngrămădit orchestre peste orchestre, le-au suprapus, cum a fost cazul trist al Tetralogiei wagneriene.
Oare unde au fost cazaţi sute de muzicieni pe zi, în condiţii decente? Aşa cum nu are o sală de concerte, Bucureştiul nu are nici hoteluri de înalt calitate. Am avut parte de un festival în care totul a fost cântărit la kilogram. Prea multă carne, prea mult ambalaj şi puţin spirit. Primele ediţii ale festivalului erau mai scurte, dar absolut fulminante, cu elita muzicii mondiale. Puţin şi bun, cum spune o vorbă românească.

Acum e lung şi… nu aş zice prost, dar plin de compromisuri. Şi cel mai mare a fost adus de dominanta repertorială, şlagăre simfonice. Orchestrele engleze, în primul rând, în frunte cu Royal Philharmonic, au cântat numai şlagăre, piese cantabile, populare, piese “faimoase şi iubite de public”, cum spunea şi pianista Alexandra Dariescu, pentru prima oară concertând în ţară, dar nu a venit cu Enescu, ci ne-a oferit o mostră de şlagăr prin Concertul pentru pian şi orchestră în La minor de Edvard Grieg.

Nu poţi să cântăreşti calitatea, nota diferenţială, când sunt atâtea evenimente în aceeaşi pălărie, iese ceva dadaist, un ghiveci. În condiţiile în care, pe lângă festivalul propriu-zis, s-au mai adăugat un purcoi de cârje, ca un fel de cantină a săracilor, să fie pentru toată lumea. Nu e bine. Arta trebuie respectată, nu coborâtă în stradă.

Toţi organizatorii au juisat că “am coborât” (expresia unei şefe de la TVR) muzica la mase, că i-au scos pe marii interpreţi din sală în piaţă, ca la “Cântarea României”. Ceea ce făcuse comunismul rău, coborârea ideilor la mase, cobrârea elitei în stradă, este acum împlinit de organizatori prin Festivalul “Enescu”. Profitori inconştienţi ca Ioan Holender, Mihai Constantinescu, Valerian Mareş, Oana Marinescu şi trenele lor lungi au reînviat “Cântarea României”, au coborât marea muzică la maidanezi. A mişunat festivalul de paranghelişti. Au fost lăsaţi să intre la concerte şi să defileze în voie, deranjand plătitorii. Nu se poate!

O ţară are nevoie de elită, de un nivel înalt de cultură, de modele inaccesibile, aici e sectetul unei ţări civilizate. Suntem departe de Salzburg, d-le Holender, cu oile dvs. pictate artificial. Dovadă că Holenderii nu-l înţeleg pe Enescu, care are o muzică aleasă, pentru aleşi, pentru iniţiaţi, de aceea “cacariseii” (cu expresia lui Tudorel Paleologu) au dezvoltat festivalul pe muzică populistă şi pe comerţ.
Arta nu poate educa masele, cum au vrut comuniştii. Arta nu e accesilită cu adevărat decât elitei, oamenilor educaţi, cultivaţi. Tropotele şi aplauzele patibularilor din Sala Palatului erau numai pe gustul vatmanului Holender.

Nu cred în puterea de educaţie a artei. Dacă arta avea o asemenea putere, istoria omenirii ar fi avut alt curs.

Toată muzica lui Bach, Mozart sau Beethoven nu a salvat lumea de la Holocaust şi alte dezastre. Cultura înseamnă plăcere, plăcere superioară, gratuitate, lux. La luxul spiritual nu se ajunge cu populismul ceauşist practicat şi de Holenderi.

Să cobori muzica simfonică în stradă, ce ideal de oligofreni! E ca şi cum le-ai cere călugărilor de la Athos să vină să se roage în bisericile noastre. Nu, rostul lor este acolo, în izolare. Marea artă se face şi se trăieşte în izolare. Populismul festivalului este tipic dâmboviţean, fiindcă se ocupă de el toţi nechemaţii, cu politicienii în frunte. E o confiscare evidentă. O haită care a descoperit că se pot face bani şi reclamă şi prin festival.

Din acest punct de vedere, în care orchestrele faimoase, de mare rafinament, precum Concertgebouw, se prostituează, cântă şlagăre, cum a făcut şi Royal Philharmonic, care la bis le-a oferit snobilor şi veleitarilor un vals de Strauss, ca la conceertele de Anul Nou, putem spune că a fost o nouă ediţie compromisă.

Cineva chiar îmi spunea că e un festival inutil. Inutil? Da. Fiindcă melomanii adevăraţi nu vin la sala congreselor, nici nu-i poţi obliga să stea ca fasolea bătută la Ateneu. Atunci pentru cine îl faci? Pentru maidanezi? Pentru o turmă de nechemaţi. Pentru melomaci. Şi nu ar trebui să fie aşa, să planeze asupra lui nori de întristare. Ar trebui să fie cel mai viu şi dătător de speranţe eveniment al României.

*

De regulă, frumuseţea unui fenomen nu se vede pe dinafară, ci trebuie să intri în interiorul lui, aşa cum ai vedea nu filmul The Great Gatsby, de pildă, ci filmările, felul cum a fost făcut. Repetiţiile la un spectacol de David Esrig, cu Gheorghe Dinică şi Marin Moraru, erau adevărate sărbători. Parcă spectacolul nici nu mai conta.

La Festivalul “George Enescu” e invers. Numai ambalajul exterior contează, e bine să nu-l cunoşti pe dinăuntru, că te îmbolnăveşti. Dar mai ales când ai o treabă, o contribuţie, cum am avut eu: lansarea unei cărţi despre Festival, o cronică a ultimelor ediţii, cele mai ambiţioase.

Când am fost invitat să-mi fac lansarea cărţii VITRINĂ ŞI CULISE, mă aflam la New York şi m-am bucurat nespus. Mi-am zis, te pomeneşti că s-a îmbunătăţit organizarea, nu mai sunt atâtea moaşte. Dar ţi-ai găsit! Ceea ce am avertizat încă de la ediţia 2005, din păcate, s-a adeverit, adică politizarea excesivă a festivalului şi controlul lui securistic. Enescu este un pretext pentru oamenii puterii, iar organizatorii, aşa cum am arătat, nişte modeşti servili. Servilismul a ajuns să aibă aspectele cele mai greţoase.

Din această cauză, la fel de dramatică este şi soarta muzicienilor români, aproape complet scoşi din program, cu excepţia celor care trăiesc şi s-au afirmat în străinătate, ca Radu Lupu. Aproape toţi banii, circa 30 de milioane de lei, s-au dus la străini, pentru reclama lor, deşi ei nu mai au nevoie de aşa ceva. Au apărut încă zeci de moaşte, festivalul a început să fie confiscat şi îmbucătăţit.

Se va publica vreodată lista cu bucate, va fi vreun act de transparenţă, să afle şi românii cum a fost gospodărit un buget de vitrină?

Nu se poate imagina nebunie mai mare. Triumfalism sfidător. România e o ţară ca vai de lume, condusă din exterior, cu un preşedinte şi un prim-ministru care se înjură tot timpul ca la uşa cortului, nivelul de viaţă al oamenilor este la limita subzistenţei, dar autorităţile fac evenimente cu o singură ţintă: să intre în Cartea Recordurilor, să li se ducă buhul, să facă ce nu a mai făcut nimeni.

De pildă, cel mai mare steag tricolor care s-a făcut vreodată, cele mai multe sarmale (“sărmăluţa uriaşă”), cea mai lungă plăcintă, adică numai evenimente gonflabile. Aşa este şi gogoaşa de la Sibiu, un festival mamut, după care s-au luat şi festivalul naţional de teatru, festivalul de comedie, festivalul de dans şi zeci de alte festivaluri, apoi cel mai mare concert care s-a pomenit în Est (Roger Waters), cea mai mare înmormântare care s-a petrecut pe pământ, mai ceva ca la Lucky Luciano, o mascaradă, cu preşedintele şi parlamentarii la căpătâiul unui ţigan împărat, o cacealma în care nu crede nimeni, în primul rând ţiganii, cu frumoşelul Mădălin în frunte.

Se fac tot felul de evenimente de care nu are nevoie nimeni, mai ales poporul. De pildă, să iei masa în nori: “Dinner in the sky”. O exhibiţie belgiană pentru câţiva curioşi. Ce treabă are această aventură cu faptul că bătrânii nu-şi pot cumpăra medicamente sau nu-şi pot plăti întreţinerea? Acum există un conflict puternic între salariaţi şi pensionari. Salariaţii, mizerabil plătiţi, cer să primească măriri din fondul de pensii, de la pensionari, pe care îi consideră vinovaţi de alegerea actualului guvern! Din ce, din nişte pensii de milă?!

Se fac tot felul de scamatorii, numai să se abată atenţia de la lucrurile grave ale ţării, de la rata şomajului, de la datoria de neimaginat a României (97 de miliarde de euro), de la ruşinea maidaneză, de la vânzarea Roşiei Montane, de la viaţa tot mai nesigură a românilor, numai să scrie ziare.ro ce mai fac Elodia, cum a născut Kate a românilor, Eba, care n-a fost în stare nici să nască, când s-a mai scobit în dinţi Andreea cu turcu’, ce salariu nesimţit are Teo, cum a înviat mama lui Purcel, să vadă lumea că pe malurile Dâmboviţei e distracţie, e fericire!

Din păcate, nu departe de acest spirit a devenit şi Festivalul “George Enescu”, altă gogoaşă dată spre pipăire lumii întregi! Şi această soartă gonflabilă o are de când la conducere este un austriac de origine română, Ioan Holender. Aşa o fi învăţat domnia sa să facă evenimente la Viena, să-l aducă pe Barenboim într-o sală fără acustică şi fără aer condiţionat? Unde s-a mai văzut o asemenea lipsă de respect pentru muzică şi spectatori? Nu ai condiţi, nu faci, rămâi acasă, demn, cum te crezi. Dar pentru banii şi faima pe care le câştigă aici, unde se pune la bătaie o sumă gonflabilă, toţi închid ochii. Ei, îşi zice Lupu, am să rezist şi eu o seară, o oră, acolo, n-o fi foc!

Încă de pe la începutul lunii august am tot primit informaţii la New York despre festival, despre cine participă, despre faptul că a ajuns cel mai mare festival din Europa şi chiar din lume. Mai mult, unor muzicieni arhicunoscuţi li se făcea o reclamă continuă şi deşănţată, aşa cum face ProTv când dă un film (filmul are două ore, dar cu reclamele ajunge la trei!).

Ca şi în trecut, participarea românilor este doar la munca de jos, nici o vedetă, decât români cu numele, ca Radu Lupu, care îi jupoaie pe organizatori. El s-a jurat că nu mai vine în România atâta timp cât Festivalul “Enescu” nu va avea o sală veritabilă de concerte şi se cântă în sala de conferinţe PCR. Dar iată că a revenit şi a cântat în sala PCR. Oare de ce? Fiindcă Holender s-a jurat că-l aduce. Dar l-a adus Barenboim. Oare cu ce preţ? Holender nu a rezistat ispitei de a fi servilul nr. 1 al festivalului, a urcat pe scena Ateneului şi i-a înmânat un plic lui Radu Lupu!

Toate bune şi frumoase, iar îi pupăm undeva pe străini, le facem reclamă lui Perahia, Barenboim, Jansons şi altora ca ei. Ce nevoie mai are Perahia de reclamă? Poate de reclama că el interzice ca recitalurile sale să fie transmise. Dar mai ştii, când îşi pune papa Holy cornul, omul se-nmoaie. Un festival de vitrină.

*

Da, ai accepta şi acest lucru, dar când aterizezi la faţa locului, te apucă la propriu căldurile în culise. Simţi că nu mai ai aer. E inadmisibil să faci “cel mai mare festival din lume” în condiţiile când nu eşti pregătit material, tehnic, adică nu ai o sală de concerte. Sala Palatului este o sală de conferinţe PCR, nu are acustică muzicală, din anumite locuri o simfonie de Beethoven se aude ca o sonată de Schubert, aşa cum nu e prevăzută cu instalaţii de aer condiţionat. De pe vremea lui Spiess, apoi Iorgulescu şi mai nou Oprescu, alt profitor fără scrupule, se tot vorbeşte de o nouă sală, de un Templu al muzicii chiar, dar nimeni nu a făcut nimic. Mai bine se renunţa la o relaţie a monumentului Holender, la o anumită orchestră care a mai fost în festival de câteva ori, şi se făcea această instalaţie. Condiţiile fizice în care are loc un eveniment sunt determinante. Evenimentele sunt făcute pentru oameni, nu pentru maşini, nici pentru UE, să audă cei de la Bruxelles ce se face la Bucureşti.

Festivalul “Geroge Enescu”, aşa, gonflat, în condiţii improprii, începe să moară. La sucombarea lui concurează politicienii şi tot felul de profitori, care îl organizează. Cade lent, dar sigur, în “Cântarea României”, dar pe invers. Adică metoda e aceeaşi, megalomană, dar ţinta nu mai e cântarea lui Ceauşescu, e cântarea străinăţii şi a valorilor ei, fapt total inutil. El s-ar putea numi “Încântarea lumii” sau “Laudă străinilor”. Da, aşa este, laudă lor, dar aceşti străini nu au ajuns mari muzicieni datorită Festivalului „Enescu”. Însă asta e tendinţa, iar slugile se conformează. Închid ochii şi îşi deschid buzunarele. De, dacă a ajuns să se ocupe de “Enescu” firma lui “Mar(e)ş, potaie”, cum îi zicea Nicu Ceauşescu, pe când era ţuţărul lui. Acest nesătul decide ce să se dea în Piaţa Festivalului. Servilism cu şi pentru „parteneri”. Nu filme despre Enescu. De fapt, Enescu e un pretext pentru aceşti gogoşaţi. Mă mir că nu a apărut şi Bişnistoreasa lângă el, care îi sufla în ureche lui Nicuşor ce trebuie să vadă şi să audă. Acum a apărut o altă firmă, OMA Vision, ca şi un eveniment paralel, numit “Bucureşti Creativ”. Adică Festivalul “Enescu”, aţi înţeles, este necreativ, trebuia unul creativ. Şi îi trebuia şi o Oma, adică o pOamă, căruia Gopo i-a zis Omuleaţă. Aţi auzit de soluţia re-creativă numită “cimitirul elefanţilor”?

Lucrurile sunt atât de aberante încât nu poţi obţine o informaţie elementară, de pildă, o dată de contact de la firma Cărtureşti, care se ocupă de standul lansărilor. Cum ajung cărţile sau afişele la ea? Nimeni nu-ţi răspunde. După cum nimeni din ziariştii acreditaţi, care au făcut servicii festivalului, au scris continuu despre el, nu a avut un loc, fiecare a stat pe unde a apucat, dacă Marghiolina n-a reuşit să se îmbrace şi să vină la concert. În afară de reclama făcută străinilor, Biroul de presă al festivalului nu a făcut nici un anunţ măcar că se lansează o carte despre festival, despre istoria lui!

Nimănui nu-i pasă cum rămâne în această istorie, ca şi cum eroii sau schilozii sunt în afară de timp. Nici un apel nu e luat în seamă. Holenderii şi Constantineştii sunt gravi, mereu încruntaţi, zici că duc pe umeri ca Sisif tot globul pământesc, au probleme, ei nu se ocupă de “fleacuri”. De fleacuri se ocupă moaştele. Au angajat o sută de moaşe, dar nici una nu are putere de decizie, cum se face rost de un microfon, de pildă. Iar eu am acreditare pentru presa străină. Ce să scriu, să mă fac că nu văd? Că nu o văd pe cotoroanţa de Anca Flocea şi alte epave? Să ocolesc culisele? Dar te loveşti de ele, ca de nişte mumii, ca şi de moaşe, care au treabă numai cu şefii, cu marii granguri, ei să se simtă bine.

Bref, românii nu sunt pregătiţi să aibă asemenea evenimente. De fapt, la ce le folosesc? Un bun meloman, pe care l-am întâlnit pe stradă şi l-am întrebat de ce nu vine la Festival, că nu l-am văzut, mi-a răspuns: “Aşchia nu sare departe de buturugă. Cât despre buturugă şi toate celelalte, am ajuns ca pentru sănătatea mea mintală să nu mai doresc să aflu toate câte se întâmplă!”

Aşadar, astfel de oameni asimilează festivalul problemelor ţării, nu-l consideră o evadare. Pe de altă parte, cei care iubesc muzica simfonică au participat de zeci de ori la astfel de concerte (şi la ediţia din acest an, cei mai mulţi dintre invitaţi au mai fost), iar noii melomani, cu parlamentarii în frunte, nu se formează la festivaluri, ci la concertele curente, care au loc în stagiunile orchestrelor simfonice ale României. Dar parlamentarul Cocioabă vrea să fie neapărat cu familionul lui la Festivalul “Enescu”. El n-a păşit niciodată într-o sală de concerte. Se vede, bate din palme în pauzele dintre părţile unei simfonii şi mai ales atunci când e o frază muzicală forte, asta îi place la nebunie! Se ia după şeful hăl mare, Băse. Şi-şi îndeamnă şi amanta, care e mai discretă.

Este o adevărată sisifiadă să organizezi ceva inutil. Şi Festivalul “Enescu” este un eveniment aproape de inutil, ca şi scamatoria cu servitul mesei în nori. Evident, nu pe timp de furtună, fiindcă nu au încă toalete. Dar mânie, se rezolvă. Toate aceste schizofrenii costă. Cine le plăteşte? Un popor mereu fraierit, fiindcă i se tot spune că “dictatura nu ne-a dat distracţii”. Distraţi-vă, fraţilor, până o veni iar Pădurea spânzuraţilor, de care nimeni nu scapă!

Grid Modorcea