Desigur, filmul Metabolism al lui Porumboiu va fi un reper pentru evoluţia zero a filmului românesc. Un anti-film, un film fără viaţă. Mai bun, în sensul vieţii, este Câinele japonez (2013), care marchează debutul în filmul de lung-metraj al tânărului regizor Tudor Cristian Jurgiu, nume care sună ca o ironie faţă de generaţia lui Tudor Giurgiu, deşi acesta e chiar producătorul filmului. Şi, ca un făcut, filmările au avut loc în judeţul Giurgiu. Simple coincidenţe?

Reclama îl prezintă drept ce nu este: “Un film delicat şi tandru despre reconciliere familială”. Nu e vorba de nici o reconciliere. Într-un sat de baltă, să-i zicem dunărean, o inundaţie i-a luat bătrânului Costache (Victor Rebengiuc) toată agoniseala. Ba şi nevasta. Lucruri care nu se spun explicit. A rămas singur. El devine un fel de homeless, care îşi tot mută cu un cărucior ce a mai rămas bun de sub ruinele casei într-o altă casă neafectată, mai spre deal, deşi nu aflăm cum a obţinut această nouă casă, poate un cadou al primăriei, care tot încearcă să-i cumpere bătrânului pământul pe care îl are. Dar el nu-l dă, fiindcă îl ţine pentru băiatul lui, plecat “puţin” până în Japonia.

Şi pe acest fond, apare fiul, Ticu (Şerban Pavlu), chiar din Japonia, alături de soţie, o japoneză, Hiroku (Kana Hashimoto), şi băiatul lor de 7 ani, care, normal, este o corcitură, dovadă că îl cheamă Paul Koji. Copilul are darul să-l facă pe Costache, până atunci taciturn, să zâmbească, să înceapă să comunice, ba să meargă şi la cârciumă, ca în vremurile mai bune.

Nu se întâmplă nici o reconciliere între tată şi fiu, fiindcă nu au ce reconcilia. Ei se înţeleg perfect. Adică au reacţii la fel de primitive. Mai mult, japoneza şi micuţul Paul sunt două fiinţe docile, perfect dresate, să nu distoneze, să se adapteze la eventualele capricii ale bătrânului. Filmul, în afară de povestea de mai sus, nu are nici o acţiune, nici un eveniment spectaculos, totul este pământesc, liniar, ca drama ţăranului luat de ape. Acest rol moromeţian, Rebengiuc l-a mai jucat şi îl poate juca la infinit. S-ar putea face un fel de Insula al ţăranului român. În filmul lui Kaneto Shindo, ţăranul tot cară apă. Aici Costache cară obiecte, tot felul de lucruri, ca dintr-un tomberon fără fund. Totul e sisific. Nu mai avem nici nuanţe. Ca şi Moromete, firea lui Costache e schematică, se tot gândeşte şi răzgândeşte. Povestea cu pământul seamănă cu foncierea din Moromeţii.
Însă Costache mimează o dramă, ca şi ideea de ţăran luat de ape, fiindcă nu are anvergură. Filmul este aşa cum este şi el.

Este un film cuminte, modest, aproape trist, prin faptul că lumea pe care o reflectă pare venită din comuna primitivă. O lume rudimentară, la limita umanului. Totul decurge în acest film ca o inundaţie continuă, un moromeţianism împietrit. Singurul element viu în această lume de groapă, de la Capătul lumii, este, cum am spus, copilul lui Ticu. Filmul nu are propriu-zis o intrigă, ci câteva personaje care ne povestesc diverse întâmplări, ca povestea de iubire a lui Ticu, care, deşi avea o iubită în sat, Gabi, a luat drumul străinătăţii, a ajuns în Japonia şi s-a căsătorit cu o japoneză. Cum?, nici el nu ştie să explice. Fiindcă autorii scenariului nu ştiu. Probabil că Ticu e singurul român din univers care s-a căsătorit cu o japoneză. Nici o japoneză nu s-ar căsători cu un român decât numai în cazul când el ar fi cineva. Dar Ticu e un prăpădit de ţăran care s-a dus la oraş. Acesta e personajul. Nu sare mai sus. Nici el nu crede în ce spune atunci când îi spune tatălui său ca a venit să-l ia în Japonia. Dar Costache crede, dimpotrivă, că fiul lui a venit să rămână aici, în sat, de aceea nici nu a vândut pământul, deşi primarul şi oamenii lui au încercat să i-l cumpere. Ce fals malentendu!

Până la un punct suntem ca în filmul Sunt o babă comunistă, fiindcă şi aici babei i se întoarce fiica din Canada, iar soţul ei, canadianul, descoperă gustul ţuicii româneşti. Paralela merge şi la amănunte legate de iubirea de acasă, dar în filmul lui Gulea se deschide perspectiva unui proces politic al epocii în care trăim, pe când în Câinele japonez singurul element care ne dă semne că totuşi acţiunea se petrece în zilele noastre, şi nu pe vremea colectivizării sau pe timpul invaziilor barbare, este chiar câinele japonez, o jucărie electronică pe care copilul, micuţul japonez, i-o face cadou bunicului său, Costache. E poate singura metaforă a filmului, care pare ca un reportaj despre soarta unui ţăran rămas singur, ca în povestirile scurte ale lui Marin Preda.

*

Sigur, Marin Preda nu şi-a dus eroii, pe alde Paraschiv şi Nilă, mai departe de Bucureşti. Dar evenimentele din decembrie 1989 au făcut ca românii să ajungă unde nu gândeşti. Se petrece un alt fenomen, absolut inventat de cineaşti, fiindcă realităţile din care vin eroi ca fata babei şi fiul lui Costache sunt fantomatici, actorii nu se comportă diferit de ţăranii din satul din care au plecat. Aceste personaje nu poartă o încărcătură deosebită, mai substanţiale sunt cele de acasă, precum Costache sau baba comunistă şi moşul ei. Astfel de subiecte, în ultimii 15 ani mai ales, au dominat filmele româneşti şi tind să devină clişee.

Deşi timid, Câinele japonez are totuşi calităţi, iar tânărul Jurgiu promite. Are acurateţe. Ştie să monteze cadrele statice, lungi, cu cele scurte, având regie în cadru. Urmăreşte personajul cu camera în mână, să creeze o stare interioară. Are câteva potrivite filmări în amorsă. A învăţat de la americani legea tăcerii. Reuşeşte să spună prin imagini mai mult decât prin cuvinte. Nu dă explicaţii, te lasă să înţelegi ce vrei dintr-o situaţie, cum este finalul, în care îl vedem pe Costache cum îşi face geamantanul şi e luat cu o maşină de primar. Unde se duc? Se duc la oraş ca el, Costache, să-şi vândă pământul? Pleacă eroul din sat? Dar atunci vecina care avea grijă de el, de ce îi spune să se întoarcă sănătos? Nuanţe, fără nici un efect în naraţiune. Este însă un film aşezat, pornit de la cunoaşterea realităţilor satului românesc – regizorul a scris scenariul împreună cu Ioan Antoci şi Gabriel Gheorghe, probabil şi ei debutanţi.

Evident, e de necrezut că mai există asemenea realităţi, o asemenea lume în afara timpului, a istoriei. Natura este un miracol şi întoarcerea la ea este mereu o evadare, este calea omului de a se întoarce la sine. Dar aici, în acest film, este vorba nu de natură, de paradisul copilăriei, ci de un maidan, de o groapă, deşi avem şi câteva cadre care ne oferă imaginea idilică din expresia “la ţară”. Aici nu suntem într-o lume cehoviană, nici întoarcerea fiului din Japonia nu schimbă datele problemei. Şi el nu s-a schimbat, nu s-a japonizat, dimpotrivă, soţia şi copilul lui par să se fi românizat, ceea ce e la limita ridicolului când îi auzi vorbind româneşte. Reîntoarcerea fiului rătăcitor măreşte şi mai mult gradul de confuzie în care mişună Costache şi cei din satul dunărean luat de ape. Sigur, tinerii cineaşti ne prezintă o felie din realitatea de azi a României. Aşa sunt oamenii din satele noastre (filmările au avut loc în două sate din judeţul Giurgiu). Dar aşa sunt românii şi pe străzile din Bucureşti. Bucureşti e un sat mai mare. Aşa arată şi muncitorii care îţi intră în casă să schimbe o ţeavă sau să pună faianţă.

Am ajuns la teoria lui Faranga din Ciuleandra lui Liviu Rebreanu, la realitatea unei populaţii patibulare, datorită sângelui care nu mai are vigoare. Faranga îşi însoară fiul cu o fată de la ţară, Mădălina, ca să-i primenească sângele. Dar şi această primenire practicată de boierii români nu a dus la un mare rezultat, fiindcă a avut grijă comunismul să le ofere românilor calea hei-rup-ismului. Dovadă că oamenii de azi, pe care îi văd pe stradă, nu par să facă parte dintr-un popor sănătos, fiindcă arată dărâmaţi, ca nişte epave. Aşa arată o populaţie care se hrăneşte prost şi nu a auzit de mişcare. Parcă ar fi scoasă de la alcoolizare. Ca scena de la cârciumă dintre Costache şi un ţăran cu care el bea, când povestesc cum Costache s-a bătut cu Tudorel. De aceea, Ticu pleacă scârbit. Înapoi, în Japonia.

Poate că şansa românilor este să ajungă în Canada şi Japonia sau să se încrucişeze cu alte rase. Cu chinezii, de pildă. Nu ştiu. E o temă de discutat. În America nu există o asemenea problemă fiindcă acolo convieţuiesc toate rasele, iar combinarea dintre ele se vede pe stradă, numai oameni frumoşi, ateletici, plini de Smile. Probabil de aceea cer românii, cu atâta insistenţă, viză americană. Însă nu ştiu ce-i aşteaptă acolo: muncă, o muncă titanică, de care aici s-au cam dezobişnuit.

Grid Modorcea