Se spune, și pe bună dreptate, că politica este acea îndeletnicire eminamente umană, care dobândește incontestabile virtuți artistice atunci când în vremuri de pace contribuie decisiv la prosperitatea poporului și la necontenita sporire a prestigiului țării în slujba căreia se află, iar în vremuri de cumpănă (crize, războaie) ea se face luntre și punte ca să găsească și apoi să urmeze calea cea mai scurtă și mai sigură pentru scoaterea nației la liman.

Când toate îți merg din plin după două războaie mondiale pustiitoare, după lungul război rece și după suita de crize (economice, financiare, politice) care cu vârf și îndesat și-au făcut mendrele doar pe alte meleaguri (îndeosebi în țările sărace), după ce cu bună știință le-ai dat slobozenie, firește că în aceste condiții americanii nu pot fi decât arhimulțumiți de poruncitorul lor americanism planetar, nemții de inflexibilul lor germanism paneuropean, iar japonezii de niponismul lor imperial din Orientul Îndepărtat. Dar ce motive ar avea românii să fie mulțumiți de odiosul rânjet al libertății și democrației, care-și afirmă sclipiciul în campaniile electorale și găunoșenia absolută în răstimpul dintre ele, când – prin respingătoarea cârdășie dintre politruci și ciocoi, altfel spus dintre demagogi și tâlhari – politica românească postdecembristă a avansat de la lichelismul de esență bolșevică înspre jigodismul antinațional și antistatal de-acum, astfel încât din ce în ce mai mulți truditori din România să se simtă tot mai înstrăinați și mai săraci la ei acasă, inclusiv în speranțele de mai bine?!

Suficiente și întemeiate motive ca atâtea milioane dintre ei să-și ia lumea în cap, lăsând netrebnicii ticăloșiți până în măduva oaselor să-și facă făcutele după cum le dictează interesele de clan și partid… Căci dacă prin clan se subînțelege o gașcă primitivă în gândire, însă indestructibil unită prin legăturile de sânge, dar mai ales prin năravurile transmise pe cale genetică (toate găștile de ciorditori, de la cele ale găinarilor amărâți și până la cele ale jigodiilor cu ștaif din politică și administrație), prin partid nu putem să înțelegem altceva decât, ne spune Julien Benda în Trădarea cărturarilor, „un grup concret care urmărește interese imediate”. Vasăzică tot o gașcă, însă una uriașă, temeinic organizată și cu socoteală înflăcărată prin lozinci și aspirații comune, dar imposibil de controlat la centimă din pricina mărimii sale și a jocurilor de culise la care mai devreme sau mai târziu se dedau unii dintre membrii ambițioși, sătui până peste cap de firimituri și invidioși până la ferocitate pe greii din partid care profită din plin de activismul și supușenia celor mulți.

De unde dezertările din acele organizații în care găștile nemulțumiților nu au șanse reale să acapareze puterea, dezertări urmate de stupefiante înscrieri în partide cu ideologii diametral opuse, unde se întrevede șansa săltării trădătorilor traseiști cu mult peste (ne)demnitatea demonstrată… Căci în politica românească postdecembristă, scopul scuză mijloacele mai abitir ca în alte timpuri și pe alte meridiane, încât grație ei, nu doar neomul în cauză, ci neam de neamul lui nu va mai avea grija zilei de mâine. Taman cum îmi spunea cândva o lichea pesedistă cu ifose de parlamentar: „Mă doare în cot de politică și alegători! Mie să-mi fie bine și să mă văd la pensie…” Credeți că în intimitatea lor ceilalți aleși gândesc altminteri? Păi, dacă ar gândi și acționa altfel, atunci România n-ar mai fi la coada țărilor din Uniunea Europeană, adică în urma unor state mult departe de ea în ceea ce privește bogățiile solului (pământ bun de uns pe pâine) și ale subsolului, iar ei, nevrednicii reprezentanți ai acestui popor mințit și trădat, nu s-ar mai lăfăi fără jenă în belșugul lor scârbavnic.

Opoziție? Da, dar numai de formă, fiindcă în fond toți politrucii postdecembriști sunt o apă și un pământ – nu doar niște necalificați, ci și niște lichele fără scrupule, fapt pentru care schimbarea macazului politic înseamnă pentru cetățeanul de rând cel mult temperarea jafului generalizat, nicidecum curmarea acestuia prin pedepsirea exemplară a marilor tâlhari, concomitent cu confiscarea tuturor averilor dobândite pe căi nelegiuite! Nu se face acest lucru (pesemne că-i nedemocratic ca poporul să-și recupereze bunurile șterpelite de megarăufăcătorii cu relații sus-puse!), deși este evident pentru oricine că prin aplicarea corectă și nepărtinitoare a legii în cazul atâtor venituri ilicite de la noi (avem ca model curajul și fermitatea cu care domnitorul Al. Ioan Cuza și-a promovat Legea secularizării averilor mănăstirești), nu numai că s-ar instaura ordinea și disciplina în țară, dar statul ar scăpa de datoria externă și grosul românilor de sărăcie. Atâta doar că atunci când în joc sunt interesele făcătorilor de legi și dreptate („Legile sunt făcute de hoți pentru hoți”, susținea cândva cu tărie Băsescu), cum ar fi lefurile și indemnizațiile lor nemeritate, politrucii acționează în procedură de urgență, o solidaritate mai ceva ca monstruoasa coaliție dintre liberali și conservatori, care în miez de noapte l-a izgonit de pe tron și din țară pe preavrednicul domnitor Cuza. Dar iată o altă dovadă de jigodism din partea pestrițului și mătăhălosului nostru Parlament. Deși aleșii știu prea bine că alocația de stat pentru copii este de-a dreptul ridicolă – doar 42 de lei (9,4 euro), de altminteri una din cauzele pentru care de ani buni sporul natural al românilor este negativ (numărul decedaților îl depășește pe al noilor născuți), și deși s-a pledat din răsputeri pentru majorarea alocației cu încă doi euro, doar doi euro pentru ca populația de mâine a României să nu scadă prin îmbătrânire, totuși, ipochimenii din forul legislativ suprem al țării, invocând lipsa resurselor pentru acest act profund umanitar, au refuzat majorarea alocațiilor cu mai puțin de 9 lei, în schimb au votat în procedură de urgență majorarea lefurilor pentru ortacii lor din teritoriu: primari, viceprimari, președinți și vicepreședinți de consilii județene! Nu-i greu de priceput cărui fapt se datorează această preferință: Anul viitor este un an electoral (europarlamentarele și prezidențialele). Ori dacă nu ai oameni de nădejde la orașe și sate, ceea ce înseamnă bine plătiți din banii contribuabilor prin vrerea celor mai de frunte bugetofagi ai țării, mai poți să veghezi la propășirea partidelor și a tuturor căpușelor în dauna grosului cetățenilor?!

Așa că, deși aleșii locali au lefuri bunicele și venituri imposibil de contabilizat (că, de, oamenii se descurcă cum pot prin licitații măsluite și alte cele), deși știe o lume întreagă că dispariția postului de viceprimar ar fi resimțită și regretată doar de cel în cauză și deși la fel de bine se știe că cei 42 de lei nu ajung nici măcar pentru pâinea consumată de un copil într-o lună, darămite atâtea altele pentru trai și școală, totuși, acum când are mai mare nevoie de ajutor, el este lăsat de lichelele cârmuitoare în seama lui Dumnezeu și a sărmanilor părinți, urmând ca la majorat să fie înhățat de partide, care vor ști cum să-i cumpere sau, după caz, să-i fure votul prin minciuni bine ticluite.

Și încă ceva. Este cineva atât de naiv încât să creadă că bunele intenții ale politrucilor care se declară adversarii proiectului de la Roșia Montana sunt generate de grija lor părintească (sic!) față de această țară și locuitorii ei, când faptele ni-i înfățișează așa cum sunt în realitate, iar nu cum încearcă să se prezinte prin vorbe meșteșugite: Niște șpăgari ordinari, dispuși în orice moment să facă sluj în fața autorității garantată de influență și avere?!

Nu, salvarea României n-are cum să vină de la aceste jalnice caricaturi ce se cred bărbați de stat. Ea este vie și activă doar în inimile și voințele înfrățite ale zecilor de mii de protestatari din țară și străinătate, căci numai ei apără, fără a urmări vreun câștig material, dreptul la existență al Roșiei Montane și la viață sănătoasă a locuitorilor din zonă, ferm convinși că numai astfel pot fi retezate ghearele tuturor jecmănitorilor din țară și din afara ei și că tot pe această cale România va fi ferită de catastrofele care cu necesitate urmează după creerea unui atare nefericit precedent.

 

George Petrovai, Sursa: Ziarul Naţiunea

 

N.B.: Nu numai aurul și argintul sunt obiectul aprigei dispute de la Roșia Montana, ci și minereurile rare precum germaniu, arseniu, titan, molibden, vanadiu, nichel, crom, cobalt și galiu. Între aceste rare minereuri, locul de frunte pe lista jecmănitorilor revine telurului, un metaloid (semimetal) intrat în atenția oamenilor de știință în urmă cu circa 10 ani, despre care fizicianul Robert Jaffe de la Institutul Tehnologic din Massachusetts spune că din anul 2012 „trebuie să fie privit ca fiind mai prețios ca aurul”, întrucât viitoarea dezvoltare tehnologică a omenirii, îndeosebi cea spațială, va trebui să țină cont de zăcămintele de telur din lume. Or, la ora asta în lume sunt cunoscute doar două zăcăminte importante de telur: unul în China, situat la sute de metri adâncime, și celălalt…la Roșia Montana, unde exploatările se pot face la suprafață, altfel spus lesne și fără mari cheltuieli, căci neprezetând la vreme respectivă vreun interes tehnologic, după extragerea aurului, telurul a fost aruncat ca rebut și acuma zace în halde.