Am citit zilele trecute o carte excepţională, care demantelează întreaga istoriografie maghiară privind originea şi continuitatea românilor din Ardeal. „Din mâinile valahilor schismatici. Românii şi puterea în Regatul Ungariei medievale (secolele XIII – XIV)” este scrisă de academicianul Ioan Aurel Pop şi a văzut lumina tiparului la Editura Litera din Bucureşti, în 2011. Cartea este un eveniment editorial, deoarece istoricul clujean reuşeşte cu acribie şi cu o uriaşă documentare bibliografică să destructureze teza istoricilor maghiari că românii au sosit în Transilvania începând cu sec. XIII din sudul Dunării. Ioan Aurel Pop se foloseşte de documentele juridice emise de cancelaria regală maghiară şi de voievodul Transilvaniei, care atestă fără tăgadă că nobilimea maghiară a fost împroprietărită cu moşii, iazuri şi păduri prin deposedarea localnicilor români, care erau cei mai vechi locuitori ai ţării. Nu numai Cronica lui Anonimus de la curtea regelui Bela vorbeşte despre ducele „Gelou quidam blachus” când au sosit la anul 900 în Ultrasilvania, Arpad şi căpetenia Tuhutum, ci mai ales sutele de documente funciare şi juridice, ce atestă  că nobilii unguri, coloniştii saşi sau cavalerii teutoni sau ioaniţi au fost împroprietăriţi cu bunui imobile luându-se cu japca din averea valahilor „schismatici”.

Cartea lui Ioan Aurel Pop este un adevărat instrumentar de lucru juridic şi istoric de atestare documentară a vechimii românilor în Ardeal. Românii au fost cutumiar şi juridic stăpânii ţării Ardealului până când regalitatea maghiară i-a deposedat treptat. Ungurii nu au găsit aici o terra deserta, ci o societate de cnezate şi voievodate româno-slave cu conducători puternici ca Gelu, Jula sau Menumorut şi cu o organizare comunitară şi bisericească de tip răsăritean bine structurată. Expansiunea regatului maghiar s-a făcut treptat până în secolul XIV. Regii unguri au fost nevoiţi de numeroase ori să recunoască nobilimea locală valahă, care avea un potenţioal militar excepţional, Nu întâmplător Iancu de Hunedoara a răsărit din rândurile cnezimii Ţării Haţegului. Numai presiunea religioasă catolică, a Papei în special, a obligat regii Ungariei să ducă o politică de catolicizare a românilor văzuţi ca şi schismatici. Treptat în secolul XIII, dar mai ales în secolul XIV românii ca şi ortodocşi sunt deposedaţi de pământuri şi împinşi la marginea societăţii ardelene. Cnezimea valahă preferă trecera la iobăgie decât să renunţe la credinţă, iar puţinii nobili români care se convertesc la catolicism se maghiarizează. Deci ortodoxia a fost un fundament de păstrare a identităţii naţionale. Treptat regalitatea maghiară încearcă o ofensivă catolică care a dus la „descălecatele” româneşti ale lui Bogdan în Moldova, ce devine „infidel” şi a legendarului Negru Vodă din Făgăraş în zona Câmpulung – Curtea de Argeş. Descălecatele s-au făcut de cnezi români ortodocşi în „ţări” locuite de români de aceeaşi religie. „Descălecatele” nu au fost făcute de nobili unguri catolici în mijlocul „schismaticilor”, pentru că nu ar fi fost acceptaţi de către localnicii „rumâni”. Înfrângerea regelui Carol Robert de Anjou la Posada, în 1330, şi mai ales ridicarea episcopiei de Argeş la rang de Mitropolie, subordonată Bizanţului în vremea domnului Nicolae Alexandru la 1359 zguduie din temelii aşezământul comunitar românesc din Ardeal. Nobilii maghiari şi regele Ungariei vor vedea de acum încolo un pericol etnic şi religios din partea românilor mult mai numeroşi. Românii sunt făcuţi „schismatici” şi „răufăcători” în imaginarul cronicilor maghiare, fiind deposedaţi de rangurile nobiliare şi de pământuri. Românii ardeleni intră într-o letargie istorică, fiind împinşi de autorităţile maghiare la marginea societăţii celor trei naţiuni: maghiară, săsească şi secuiască, şi în afara religiilor recepte: catolică şi, mai apoi, reformată. De aici apare mitul românului „tâlhar” şi „infidel”, de fapt românii se revoltau că regii maghiari îi deposedau de averea lor, fiind oferită cu hrisoave nobililor maghiari şi coloniştilor saşi. Românii se răsculau şi încercau să-şi revendice prin calea armelor sau furtului moşiile şi averile înapoi, fiind făcuţi de cronicarii unguri „răufăcători”.

Istoricul Ioan Aurel Pop arată clar că Munţii Carpaţi nu au fost niciodată o graniţă între români, ci o punte de legătură prin transhumanţă şi circulaţia ideilor religioase. Ţara Haţegului sau Ţara Făgăraşului până târziu în evul mediu au aparţinut de domnii Ţării Româneşti. Pe de o parte şi alta a Carpaţilor s-au construit biserici şi mănăstiri ortodoxe care au păstrat identitatea etnică şi religioasă a românilor, devenind şi focare de cultură. Ioan Aurel Pop arată că românii şi-au spus rumâni, indiferent că locuiau în Ardeal, Oltenia sau Moldova, numai străinii le-au dat numele de valahi. Rumân a devenit sinonim şi cu ţăran, arătând condiţia socială a românilor din Ardeal. De asemenea, istoricul clujean evidenţiază faptul că nici măcar în regatul apostolic al Ungariei, religia catolică nu era dominantă în secolul XIII, membrii ai casei regale fiind ortodocşi sau cumani înrudiţi cu ţarul Serbiei, fapt ce a nemulţumit papalitatea şi a dus la decăderea casei de Arpad. Numai în sec. XIV va avea loc o resurecţie a catolicismului în dauna schismaticilor, adică a românilor ortodocşi, care sunt excluşi din stările de guvernare ale regatului sau voievodatului. Cartea lui Ioan Aurel Pop este scrisă cu o savoare ştiinţifică şi documentare inedită, ce aminteşte de stirpea marilor istorici români: PP Panaitescu, Constantin Giurescu, David Prodan sau Ştefan Pascu. „Din mâinile valahilor schismatici. Românii şi puterea în Regatul Ungariei medievale (secolele XIII – XIV)” este deja un reper al istoriografiei româneşti şi europene peste care nici măcar istoricii unguri şi cei care au contribuit pseudo-ştiinţific la Istoria Transilvaniei de la Budapesta din 1986 nu mai pot să treacă. Ioan Aurel Pop oferă istoriografiei maghiare o replică inexpugnabilă şi deschide un curent de cercetare istoriografică ce trebuie continuat de istoricii mai tineri din Europa.

Ionuţ Ţene