În general lumea literară şi cititorii de poezie îl percep pe Mihai Beniuc, ca şi preşedintele Uniunii Scriitorilor în cei mai negri şi „bolşevici” ani ai comunismului, între 1948 şi 1964, dar şi ca unul dintre liderii realismului socialist în cultura post-belică, alături de Dan Deşliu, Eugen Frunză, A. E. Bakonsky sau Maria Banuș. În anii 80, cei care am fost elevi ne aducem bine aminte de poezia „Mărul de lângă drum”, iar cei mai în vârstă de volumul de versuri: „Cântec pentru tovarăşul Gheorghiu Dej”, publicat în 1951. Totuşi, puţină lume ştie că Mihai Beniuc şi-a făcut studiile la Cluj, devenind profesor la Universitatea „Regele Ferdinand I”. Poetul s-a născut în 1907, la Sebiş în judeţul Arad. Mihai Beniuc a fost fiul lui Athanasie Beniuc și al Veselinei. Urmează Liceul „Moise Nicoară” din Arad, între 1921-1927, unde îl are ca profesor de literatură pe profesorul Alexandru T. Stamatiad. Debutează în revista liceului, „Laboremus”. Participă la cenaclul lui Victor Papilian, un doctor clujean renumit, care a scris celebrul roman „Bogdan Infidelul” despre descălecatul maramureşean şi a fost un corifeu al vieţii literare locale. Mihai Beniuc a fost licențiat în psihologie, filozofie și sociologie al Universității din Cluj, în 1931. După o specializare la Hamburg cu J. von Uexkull în psihologia animalelor, a parcurs ierarhia universitară de la asistent la profesor universitar. După terminarea celui de-al Doilea Război Mondial, este conferențiar la Facultatea de Psihologie din Cluj (ca specialist în psihologia animalelor) și autorul unor volume de versuri (Cântece de pierzanie, 1938, Cântece noi, 1940, Orașul pierdut, 1943), privite de public și de critica literară cu înțelegerea și simpatia cu care este admirată arta naivă. Volumul de versuri „Oraşul pierdut”, tipărit în 1943, este unul elegiac şi o reverie poetică după Clujul, care a rămas în urma Dictatului de la Viena, sub ocupaţia maghiară. Beniuc, ca profesor universitar, s-a mutat cu Universitatea în refugiu la Sibiu.

În perioada interbelică Mihai Beniuc colabora ca redactor la revista criticului literar Ion Chinezu şi intitulată „Gând românesc”. Aceasta a apărut la începutul anilor 30, fiind o publicaţie care promova modernismul literar şi era sincronizată cu valorile culturale occidentale. Poezia de tinereţe a lui Mihai Beniuc era uşor naivă, dar prefigura talentul său de mai târziu. Mihai Beniuc a fost un apropiat al Partidului Comunist Român din ilegalitate. Acest statut de „ilegalist” l-a propulsat, după o bursă la Universitatea din Moscova, între anii 1946 – 1948, în fruntea breslei scriitorilor, în cei mai întuncaţi ani ai comunismului, când confraţii lui mureau în chinurile închisorilor sau la Canal. Beniuc nu a avut nicio mustrare de conştiinţă scriind poezii ditirambice pentru glorificarea partidului, secretarului general sau proslăvind steaua roşie a Moscovei. Mihai Beniuc a părăsit Clujul în 1946, viaţa lui desfăşurându-se până la moarte în Bucureşti. Ultimii ani scria în vila sa din cartierul Primăverii poezii patriotice întru lauda noului preşedinte Nicolae Ceauşescu, sperând astfel să-şi recapete vechiul statut de nomenclaturist privilegiat. Beniuc moare în 1988 într-un anonimat rece şi criticat de noile generaţii poetice pentru compromisul său deşănţat cu regimul comunist. Opera lui Beniuc a intrat într-un con de umbră după 1990, fiind catalogat ca fondatorul realism-socialismului românesc în literatură. Cu toate acestea poeziile de dragoste ale poetului sunt nişte bijuterii ale literaturii, care pot fi reincluse în circuitul de valori româneşti. La fel şi poeziile inedite, de o frumuseţe tulburătoare, scrise cu un patos tenebros şi „scitic”, demne de a fi introduse în istoria poeziei româneşti. Este foarte cunoscut, în special, poemul „Ultima scrisoare” recitat atât de expresiv de actorul Florian Pitiş.

În 1965, cu puţin timp înainte de moarte, Gheorghe Gheorghiu-Dej, cu concursul lui Zaharia Stancu, îl înlătură din funcţia de preşedinte al Uniunii Scriitorilor. Mihai Beniuc redevine profesor de zoopsihologie, de data aceasta la Universitatea din Bucureşti. Supărat, Beniuc îl acuză, în memoriile sale lăsate spre păstrare în manuscris profesorului clujean Vasile Fanache, pe Zaharia Stancu că a fost agent secret al Intelligence Service şi mai ales al Siguranţei Generale înainte de 1940. Ilie Rad, profesorul de jurnalistică de la UBB, a publicat un fragment inedit din “caietul secret” al memoriilor poetului în care Beniuc supărat îşi aduce aminte de un episod biografic clujean în care Zaharia Stancu e acuzat de colaboraţionism cu regimul carlist: „Am avut confirmarea că Zaharia Stancu a fost nu numai în slujba Siguranţei Generale…Mă-nvârt, ca-ntr-o cuşcă o fiară, în liniştea ce s-a creat în jurul meu. Am sentimentul arestatului din Puţul şi pendula lui E.A. Poe. Şi aştept. Mă-ntreb: a fost o viaţă aceasta, a mea? A fost sau n-a fost, totuna. Încerc s-o reconstitui pe apucate, în căutarea pietrelor unghiulare, a cheilor de boltă. Desigur că fusesem reperat mai dinainte. O ştiam de la Cluj. Odată, pe când stăteam la masă, un ziarist beţiv, în 1940, la Restaurantul Ursus, peste drum de Biserica lui Matei Corvinul, a zis cu glas tare, trecând ameţit pe lângă mine: – Încă un candidat la închisoare! De altfel, în 1934, înfiinţasem „Amicii URSS”, asociaţie al cărei secretar eram. Frecventam la închisoare pe Tudor Bugnariu, cunoscând înaintea procesului pe tov. Maurer. În 1936 am fost la procesul lui Constantinescu-Iaşi, ca martor al apărării, la Chişinău. Apoi, se cunoştea şi din scris ce cugetam şi ce simţeam. Primul meu volum de versuri, Cântece de pierzanie, tipărit la Sighişoara, în 1938, nu apărea vreodată fără intervenţia lui N.D. Cocea şi prietenia lui personală cu cenzorul militar, care a luat asupra sa riscul. Nici nu au putut fi reluate de presă unele dintre poeziile din carte. Cenzura le-a oprit.” Se observă cum Beniuc căzuse în “paranoia” conspiraţiei împotriva sa, neputând trece senin peste schimbarea din funcţia de şef al scriitorilor. Inedit în biografia poetului este o declaraţie confidenţială ce ţine de istoria orală a criticului literar Ion Negoiţescu, care a fost prieten cu Mihai Beniuc, că acesta a îmbrăcat cămaşa verde în toamna lui 1940 în timpul refugiului universităţii clujene la Sibiu. Se pare că liderii comunişti l-au şantajat după 1945 pe poet cu acest episod al exaltării poetului în timpul guvernului naţional-legionar. Beniuc s-a căsătorit cu Emma, o fată care era o fanatică pentru cauza URSS, iar Titus Popovici credea că era o agentă GRU.

Consider că ar fi de bun augur ca tinereţea clujeană şi formarea intelectuală a poetului Mihai Beniuc în urbea universitară să fie reevaluată şi inclusă în patrimoniul cultural al cetăţii. Dincolo de simpatiile sale şi jocurile politice comuniste şi, mai ales, dincolo de zgura realismului socialist a operei sale prolecultiste, Mihai Beniuc rămâne un mare poet, prin versurile  de dragoste şi cele cu caracter elegiac. Complexitatea operei literare şi biografice a lui Mihai Beniuc nu poate fi o reducţie a realismului socialist, ci trebuie valorificată poezia de dragoste, împreună cu formarea intelectuală clujeană pentru o istorie literară autentică.

Ionuţ Ţene