O recuperare istoriografică incitantă: „Istoria Transilvaniei” de Ioan Aurel Pop şi Ioan Bolovan

Era copt momentul din punct de vedere al cercetării istoriografice ca să apară şi o istorie a Transilvaniei în format compendiu, care să facă un periplu exhaustiv de la origini până în prezent a acestei regiuni cu o specificitate aparte în Europa, prin congruenţa diverselor etnii şi religii. E provincia europeană cu cele mai diverse credinţe şi biserici, depăşind chiar şi Elveţia prin formatul multietnic. Recent a văzut lumina tiparului „Istoria Transilvaniei” la Editura clujeană Eikon (2013), semnată de acad. Ioan Aurel Pop, rectorul UBB, şi Ioan Bolovan, prorectorul UBB. Cei doi istorici au mai semnat împreună un compendiu: „Istoria României”, apărut în 2004. Şi această lucrare este una de echipă, a doi istorici care se cunosc şi au afinităţi comune. Ioan Aurel Pop este un medievist renumit specializat mai ales pe zorii evului mediu şi relaţiile româno-maghiare, iar Ioan Bolovan este un excelent şi singular istoric specializat pe demografie istorică. Percepţia istoriografică asupra Transilvaniei este multiculturală, dar fără să neglijeze importanţa primordială politică, economică şi culturală a românilor în arealul ardelean. „Transilvania prezentă, a secolului XXI, poartă numele unui trecut frământat şi destul de diferit de ce s-a întâmplat în alte regiuni ale Europei. Călătorul venit de departe este frapat, deopotrivă în peisajul urban şi în cel rural, de alăturarea unor lăcaşuri de cult variate, de la cupolele bizantine şi neobizantine ale bisericilor ortodoxe la turnurile gotice care străpung cerul şi de la arcurile rotunde ale bisericilor romanice, până la faţadele baroce ale altor locuri de închinăciune. Toate aceste modele au fost, pentru perioade mai lungi sau mai scurte de timp, în pericol, s-au aflat în rivalitate sau în dispută, şi-au periclitat reciproc existenţa, dar au funcţionat până la urmă concomitent şi s-au influenţat reciproc, conferind unicitate lumii transilvane, cunoscute, de aceea, în anumite cercuri, drept o lume a toleranţei. (…) Cartea aceasta îşi propune să arate cum s-a putut produce acest lucru de-a lungul timpului, care au fost priorităţile şi cum au evoluat lucrurile de-a lungul timpului, care au fost priorităţile şi cum au evoluat lucrurile deopotrivă în context local, regional, naţional şi european”, arată autorii, în prezentarea cărţii.

Partea de istorie medievală a studiului este o lecţie academică despre identitate şi multilingvism în Ardeal şi despre preluarea treptată de către cele trei naţiuni politice recunoscute: maghiarii, secuii şi saşii şi cele trei religii recepte, a puterii lumeşti şi spirituale, în dauna românilor autohtoni, care pierd treptat puterea politică şi economică, precum şi pe cea religioasă, fiind consideraţi schismatici, pentru că erau ortodocşi. Regalitatea maghiară se considera parte a cruciadei catolice şi a expansiunii intereselor Vaticanului.

Ioan Aurel Pop evidenţiază că românii s-au numit întotdeauna pe ei însişi ca „rumâni” de la latinescul „romanus”, devenind datorită statutului lor social sinonim cu ţărani, numai străinii le spuneau „valahi”. Pop publică scrieri ale umaniştilor care afirmă că valahii îşi spuneau „rumâni”. Deci românii aveau conştiinţa romanităţii lor în evul mediu. Istoricii nu neglijează nici componenta culturală a românilor ardeleni, care au făcut din Scheii Braşovului un focar de spiritualitate religioasă pentru întreg spaţiu românesc. Coresi la Braşov a tipărit primele catehisme, sub oblăduirea Bisericii Ortodoxe Sf. Nicolae. Nici momentul Mihai Viteazul nu este trecut cu uşurinţă de istorici, cum o fac acum „demitizanţii” istoriei naţionale, ci arată clar că a existat o „conştiinţă naţională medievală”, prin religie şi măsuri administrative în favoarea românilor din Ardeal, pe care le-a luat domnul valah în anul 1600: mitropolie ortodoxă la Alba-Iulia, dregători români în dietă şi fruntea cetăţilor şi drept de păşunat pentru ţăranii români din Ardeal.

Incursiunea istoriografică legată de epoca modernă a Transilvaniei este abordată într-un complex sociologic privind  demografia populaţiei, marca Ioan Bolovan, specializat pe structura socială intra-carpatică. În cercetarea efectuată reiese clar, indiferent de epocă, că românii au fost majoritari în Transilvania, în ciuda politicii de maghiarizare a autorităţilor, mai ales după dualismul austro-ungar din 1867. Cea mai fericită perioada a situaţiei şi statutului românilor din Ardealul sub habsburgi a fost cea din anii 1860, când s-a permis o mai mare democraţie şi un acces al românilor în Dieta de la Sibiu, care nu a fost recunoscută de politicienii unguri. Românii intră într-un declin politic în urma înţelegerii între austrieci şi unguri, iar pasivismul a fost la ordinea zilei. Liderii români sunt implicaţi în procesul Memorandiştilor de la Cluj, la 1894, când au fost condamnaţi de unguri la ani grei de temniţă şi amenzi usturătoare, ca un exemplu pentru restul populaţiei majoritare. Numai activismul politic reluat de tinerii „lupi” Maniu, Vaida şi Goga în PNR, după 1905, a făcut ca românii să redevină o forţă politică în imperiu, deşi ungurii nu au dorit să o recunoască niciodată într-un Ardeal, unde oraşele erau majoritar populate de unguri, saşi şi evrei, pentru că „valahilor” nu li se permitea să locuiască şi să construiască biserici ortodoxe. Vorba lui I.A. Pop „nu poţi locui într-un oraş unde nu ai biserică ca să te cununi sau să botezi copiii”. Marea Unire de la Alba- Iulia din 1918 a fost de fapt o consecinţă firească a emancipării românilor ardeleni în era democraţiei, unde majoritatea şi votul liber hotărăşte soarta şi destinul unui popor.

„Istoria Transilvaniei” scrisă de cei doi istorici clujeni acad. Ioan Aurel Pop şi prof. Dr. Ioan Bolovan e un îndrumar istoriografic necesar, incitant şi interesant, mai ales pentru publicul larg iubitor de istorie, dar şi pentru studenţi sau tinerii cercetători. Cartea cuprinde o bogată ilustraţie sugestivă şi texte edificatoare din istoricii străini şi români, inserate strategic şi exemplificator pe capitole. Lucrarea o putem considera o continuare, pe o treaptă istoriografică superioară, conform noilor metodologii şi date istorice inedite, manierei de abordare ştiinţifică, a cărţilor şi cercetării tradiţionaliştilor,  precursorii clujeni: David Prodan şi Ştefan Pascu.

Ionuţ Ţene