Poezia post-decembristă clujeană are câteva particularităţi ce o diferenţiază de curentul post-modernist, specific generaţiei literare optzeci. După 1990 s-a recuperat stilistic avangarda interbelică privind sintaxa, s-a revenit la temele şi motivele lirismului modernist autentic şi s-au recuperat trăsăturile şi tendinţele creştine în literatură. Recent a văzut lumina tiparului un volum de versuri la editura clujeană Eikon semnat de Oana Boc. Placheta de versuri a poetei este expresia unei maturităţi descifrate. Cadru universitar la Filologia din Cluj, Oana Boc şi-a întârziat debutul, poate să fie sigură de „rotunjimea” şi expresivitatea stilizată a versurilor create cu nobleţe. La prima lectură am pornit cu o idee preconcepută privind un debut care îşi are rădăcinile în cadrul instituţionalizat al Filologiei, decât în boema fecundă a liricii de cafenea sau de cenaclu neo-avangardist. Volumul Oanei Boc e girat de o prefaţă semnată de DR Popescu, care face un excurs stilistic, pornind de la titlul volumului „Scara”, în literatura de dragoste de la antici la moderni. DR Popescu compară mesajul poetic al Oanei Boc cu frământările unui tragism izvorât din Orfeu sau Dante. Mircea Borcilă în a doua prefaţă a plachetei vede în Oana Boc o depăşire „spontană” din „chingile poeticienei”.

La o lectură privită în interior percep „Scara” lui Oana Boc între treptele „scării” lui Ioan din primele secole ale creştinismului în corelaţie cu scara imaginară folosită de Romeo pentru a ajunge la balconul Julietei. Poeta jonglează metaforele şi semnificaţiile cuvântului între imagistica unei iubiri creştine, caste, şi o iubire profană, dar tandră şi delicată. Volumul „Scara” e o căutare febrilă în spirală spre o perfecţionare a sufletului care se împlineşte într-o aşteptare a iubirii adevărate şi mântuitoare. Oana Boc îşi caută cu înfrigurare lirică sinele ce poate fi atins de îngerul dragostei numai în uriaşul, veşnicul şi autocuprinzătorul Sine al iubirii celei adevărate. E o împletire reuşită între sacru şi profan, a autoarei cuprinsă de febra creaţiei. „Mi-am ascuns dorul în buzunare cu ochii închişi/să uit aroma merelor şi chipul caişilor sinucişi/peste care-o să cadă mereu/sărutul nebun al trupului meu” (Autoportret). Oana Boc dedublează forul interior cu universul exterior într-o sinergie care poate fi contopită numai de dragostea serafică: „Undeva, la mare adâncime în ochii mei/e un copac tăiat./Pe trupul lui noi doi am stat într-o zi şi ne-am sărutat./E-atât de departe trunchiul acela acum/îngropat în mine şi în secunde./Nu mai e niciun drum să îl pot dezascunde…” (Undeva) Poeta percepe iubirea care se împlineşte într-o aşeptare transfigurată şi autosuficientă: „Am înţeles apoi că aceasta le era rostul: să-mi rupă câte o secundă din trup/şi să zboare departe, reconstituindu-mă în văzduh/pentru ochii tăi/în serile de ploaie.” (Ploaia) Oana Boc se vede o parte a universului, apropiindu-se de fiorul unei scări a iubirii creştine: „Dumnezeu ca o moaşă/mă aşteaptă cu braţele întinse/să mă cuprindă când ies/ din care mă naşte în Univers” (Naştere). Panteismul singular expresiv al poetei e surprins în metafore de o rară delicateţe: „ Tu eşti lumina din fiecare fulg al primei ninsori, Eşti soarele reîncarnat în zăpadă/Şi cernut peste mine din nori…” (Zăpada mea)

Oana Boc foloseşte şi construcţii metaforice dramatice plămădite dintr-o durere interioară, eliberatoare: „Eu sunt cuprinsă de iubire ca de moarte./ Tu nu mai eşti aici, ci doar în dorul meu, Iar inima îmi curge prin tot ce ne desparte/Şi îţi respir absenţa, spre tine-arzând mere.” (Scrisoare). Faţă de colegele de breaslă din lirica clujeană Flavia Teoc, Marta Petreu sau Ruxandra Cesereanu, atinse de aripa influentă a curentului poetic optzecist, autoarea volumului „Scara” îşi extrage seva lirismului din dramatismului celebrei poete a perioadei războiului, Magda Isanos. Simţirea şi vibrarea sunt adumbrite la Oana Boc, ca la Magda Ianos din volumele „Poezii” (1943) şi „Cântarea Munţilor” (1946), de aceeaşi aşteptare înfrigurată şi tenebroasă a destinului, că e iubirea adevărată sau cununia cu veşnicia. Poezia Oanei Boc e o perpetuă exclamare şi întrebare candidă a inimităţii unui suflet ce se eliberează doar prin metaforă. Libertatea ei originară este poezia.

Ionuţ Ţene