Biserica, iubiţi părinţi şi copii, şi prin extindere familia, care, potrivit legii şi poruncii lui Dumnezeu, este alcătuită din bărbat şi femeie şi din fiii dobândiţi de aceştia, nu este o instituţie sau o corporaţie sau un simplu organism uman, ci un trup, aşa cum în chip minunat este înfăţişată de Apostolul Pavel. Iar acest paralelism este de Dumnezeu însuflat şi adevărat: Biserică şi nuntă, mire şi mireasă, Trup şi mădulare în parte.
Comuniunea aceasta, pecetluită prin Taine şi prin ascultarea credinţei, atât în Biserică, cât şi în familie unde săvârşită şi iniţiată prin Taina Nunţii, care, potrivit Părinţilor, este taina împreună-creaţiei şi a legăturii ontologice în dragoste cu Capul Trupului, conferă sănătate şi viaţă, adică mântuire şi sfinţire.
După cum în Biserica noastră Ortodoxă nici unui membru nu îi este iertat să se poarte autonom şi să perturbe astfel funcţionarea şi comuniunea sinceră de dragoste şi unitate a credinţei a celorlalţi membri sau să dispreţuiască şi să ignore acestea – pentru că o asemenea atitudine conduce la formarea de tumori canceroase în societatea Bisericii şi provoacă neorânduială, tulburare, dezbinare, schismă, erezii – la fel şi în familie, care este biserica în miniatură, se cere comuniune, dragoste, unitate, pentru a se zidi edificiul în care tatăl, mama şi fiii lor îşi împărtăşesc reciproc harismele, responsabilităţile şi drepturile şi îşi sunt ”mădulare fiecare în parte”.
Dumnezeu binecuvântează orice strădanie şi orice nevoinţă de împlinire a voii Lui, potrivit talanţilor încredinţaţi fiecăruia. E de ajuns să conştientizăm la timp talantul şi harisma primite de la Dumnezeu şi, prin urmare, îndatoririle şi rolul personal al fiecăruia, pe care Dumnezeu aşteaptă să îl jucăm în Trupul bisericesc şi familial ca creştini ortodocşi, ca lucrători ai darurilor firii teandrice, ”ca nevoindu-ne după lege, să fim pe plac celui care strânge oaste”. Astfel, familia se cuvine să funcţioneze în interiorul hotarelor rânduite de Dumnezeu, căci ”bărbat şi femeie l-a făcut” Dumnezeu pe om, aşa încât să nu ne asemănăm celor care ”îşi pângăresc trupurile lor între ei, ca unii care au schimbat adevărul lui Dumnezeu în minciună şi s-au închinat şi au slujit făpturii în locul Făcătorului, Care este binecuvântat în veci” (Rom. 1:24-26).
Domnul nostru Iisus Hristos, Care a binecuvântat familia prin taina nunţii din Cana Galileei şi care a preschimbat apa în vin, adică în bucurie şi ospăţ, şi în Trupul Lui, adică în Biserica Ortodoxă, nu recunoaşte, ci, dimpotrivă, osândeşte căsătoriile dintre indivizii de acelaşi sex. Prin urmare, sunt condamnabile născocirile aşa-numitelor ”acorduri de convieţuire”, care sunt urmarea păcatului, iar nu bucurie legiuită, căci femeile ”au schimbat fireasca rânduială cu cea împotriva firii, asemenea şi bărbaţii, lăsând rânduiala cea după fire a părţii femeieşti, s-au aprins de pofta lor unii pentru alţii, bărbaţi cu bărbaţi, săvârşind ruşinea şi luând în ei răsplata cuvenită rătăcirii lor” (Rom. 1:26-27). Să nu fie aceasta întru voi, fraţi şi fii ortodocşi estonieni!
Viaţa cotidiană în lume se defineşte, neîndoielnic, prin munca şi grija continuă de a rezolva probleme economice de tot felul, prin grija pentru familie şi mai ales pentru copii şi prin stresul de a rezolva cât mai multe într-un timp cât mai scurt. Viaţa pământească este caracterizată de nelinişte şi nesiguranţă în faţa viitorului, de greutăţi la locul de muncă, greutăţi economice şi familiale care apasă din toate părţile inimile oamenilor şi creează un mediu sufocant şi împovărător, cu urmarea că mulţi caută ”evadări” şi ”refugii” în alte lucruri sau locuri, iar nu în Hristos, Domnul trupurilor noastre.
Viaţa cotidiană a credincioşilor însă trebuie să aibă altă perspectivă, diferită de abordarea restului lumii. Să aibă o abordare care conferă sens şi transfigurează viaţa noastră în mărturie a prezenţei lui Hristos.

Este bine ca rugăciunea să constituie începutul şi sfârşitul fiecărei zile, dar şi refugiul cu bun prilej din răstimpul zilei. Presiunea timpului, desigur, şi feluritele tensiuni inevitabile şi grijile omeneşti împiedică rugăciunea şi convorbirea cu Dumnezeu.
Să privim însă la Prorocul David, care, deşi avea în mâini conducerea şi răspunderea unui întreg popor, totuşi ”de şapte ori în zi” Îl slăvea pe Domnul, Care ne îndeamnă să priveghem şi să ne rugăm, ca să nu cădem în ispită şi să nu se rupă astfel unitatea Trupului Său, a cărui cea mai importantă celulă este familia, care în miniatură închipuie modelul Dumnezeului Treimic. Lui îi aparţine familia şi Lui i se aduce ca ofrandă începutul şi sfârşitul zilei. Dacă dorim timp, îl vom dobândi. E suficient ”să nu cădem în ispită” şi Domnul să ne elibereze ”de cel viclean”, care în multe chipuri lucrează împotriva noastră prin semenii noştri.
Desigur, probleme vor exista permanent atâta timp trăim între oameni. Nu trebuie însă să uităm că nici un fel de problemă a unei familii, a bărbatului, a femeii sau a copiilor, nu este îngăduit să zdruncine legătura pe care Dumnezeu a binecuvântat-o prin Taina Nunţii, prin această Taină a împreună-creaţiei şi a perpetuării neamului omenesc. Dacă conştientizăm faptul că Dumnezeu Creatorul îi face pe cei ce vin la comuniunea Nunţii, şi se nevoiesc şi se încununează după lege (vezi Epistola către Efeseni), împreună-creatori cu El, înţelegem însemnătatea şi valoarea şi sfinţenia aşezământului familiei.
În interiorul acestei perspective a creaţiei şi împreună-creaţiei se cuvine să trăiască şi să se mişte fiecare familie ortodoxă, fiecare căsnicie, soţul, soţia şi copiii, care să poarte împreună greutăţile, împlinind astfel legea lui Hristos prin răbdare, sfinţire şi virtute, care cu siguranţă aduce cu sine bucurie pământească, iar în continuare bucurie veşnică şi mântuire.
După firea sa, Biserica Ortodoxă este luptătoare. Asemenea, şi familia, prin firea sa, se defineşte printr-o luptă continuă, care se dă în inima omului. Omul este chemat ca neîncetat să aleagă între bine şi rău. Binele înseamnă întoarcerea omului către cer. Răul este alcătuit de obicei din urgia silnică a cărnii şi a cugetului acesteia care împinge în prăpastia şi iadul limitării la cele materiale.
Trăind în Biserică şi în familie, noi, creştinii ortodocşi, după modelul Persoanelor Sfintei Treimi, primim prin nevoinţă armele de trebuinţă în lupta împotriva atacurilor ”răului”, anume înfrânarea, rugăciunea, trezvia şi privegherea. Fără acestea, omul nu se poate curăţa de patimi şi nici nu se poate înălţa către Bunul cel mai înalt, Care este Dumnezeu.
Biserica noastră este Biserica mucenicilor şi a eroilor. Hristos, dând pildă El, cel Dintâi, ne-a învăţat că viaţa întru El este mult trudnică şi în continuu urcuş. Să ne luptăm, aşadar, cu toate puterile noastre ca să ne numărăm printre aleşii Lui, ”căci este chiar ceasul să vă treziţi din somn, căci acum mântuirea este mai aproape de noi decât atunci când am crezut… să ne îmbrăcăm cu armele luminii” (Rom 13:11-12).
[…] Domnul nostru, la Cina cea de Taină, adresându-Se Părintelui Celui fără de început al întregii omenirii, lui Dumnezeu Tatăl, a adeverit şi S-a rugat: ”Eu le-am dat cuvântul Tău şi lumea i-a urât, pentru că nu sunt din lume, precum Eu nu sunt din lume. Nu Mă rog ca să îi iei din lume, ci ca să îi păzeşti pe ei de cel viclean” (Ioan 17:14-15).

Calitatea noastră de creştini ortodocşi ca mădulare ale micii noastre familii fireşti şi în acelaşi timp ca mădulare ale Familiei celei Una a veşnicului Dumnezeu, se impune să nu acceptăm decât ceea ce nu vine în contradicţie cu Voia lui Dumnezeu. Prin urmare, poziţia noastră faţă de chestiunile vieţii nu înseamnă neparticipare la viaţa lumii, ci evitare a celui viclean, pentru că
”… vremea s-a scurtat de acum, aşa încât şi cei au femei să fie ca şi cum nu ar avea, şi cei ce plâng să fie ca şi cum n-ar plânge, şi cei ce se bucură, ca şi cum nu s-ar bucura, şi cei ce cumpără, ca şi cum n-ar stăpâni, şi cei ce se folosesc de lumea aceasta, ca şi cum nu s-ar folosi deplin de ea, căci chipul acestei lumi trece” (I Cor 7:29-31). Selecţie realizată de Război întru cuvânt după Pemptousia via Cultura Vietii.