Am citit cu lacrimi în ochi zilele acestea cartea antumă a criticului literar Petru Poantă – „Clujul interbelic. Anatomia unui miracol” (Editura Eikon, 2013). Ultima sa carte e scrisă în stilul inconfundabil al autorului, limpede şi clar, cursiv şi cu accente femecătoare, aşa cum au fost redactate toate cărţile lui Petru Poantă. De-a lungul anilor am citit pe nerăsuflate cam tot ce a publicat autorul. Petru Poantă avea privilegiul de a fi printre puţinii critici sau istorici literari care îşi scriau cărţile cum o poveste, într-un limbaj uşor accesibil marelui public. “Poezia lui George Coșbuc”, 1976, “Cercul literar de la Sibiu. Introducere în fenomenul originar”, 1997, 2000, “Efectul Echinox sau despre echilibru”, 2003, sunt cărţi foarte bine scrise, că le citeşti pe nerăsuflate, ca pe nişte romane poliţiste sau de aventuri. Petru Poantă construia subiectul cărţii, ca un roman de aventuri, şi erau încărcate de febrilitatea unui roman poliţist, în care personajul principal şi central nu era detectivul, ci omul de litere: prozatorul sau poetul. Credeţi-mă că a reuşit Poantă să facă din o biografie a ideii de Echinox în anii 70, deşi destul de ternă şi exclusivistă mişcarea literară studenţească clujeană în comunism, un adevărat bestseller, care se citeşte pe nerăsuflate, arătând cum arta cea mai pură poate deveni subversivă şi în acelaşi timp fecundă, ca o oază a libertăţii, în cel mai pur totalitarism. Şi activiştii comunişti locali au devenit protectori în subsidiar ai fenomenului neo-modernist. Ultima sa carte “Clujul interbelic. Anatomia unui miracol” e scrisă cu o imensă dragoste faţă de oraşul de adopţie. Prezintă un Cluj interbelic pe care românii l-au moştenit de la maghiari şi l-au civilizat la standarde occidentale, deşi propaganda şovină considera că “barbarii” români îi vor altera arhitectonica spirituală de tip central-european. Românii prin Universitate, viaţa culturală, teatru sau opera, revistele literare, exemplare ca şi Gândirea, au oferit plus-valoare unui oraş care respira la cotele civilizaţiei occidentale. Urbanistic Clujul interbelic prin noile edificii construite de la Colegiul Academic, Catedrala Ortodoxă, cartierul Andrei Mureşanu, în stil brâncovenesc, la Grădina Botanică se integra în arhitectonica culturală a unei Românii Mari în sincronism cu Europa civilizată. Petru Poantă surprinde genial prin statistici economice şi edilitare un Cluj care devine românesc în 20 de ani, dar fără să elimine minorităţile şi în special pe cea maghiară, care avea un rol important în administraţia statului, existând funcţionari care nu cunoşteau limba oficială, adică româna. În 1940, numai cu vreo 2000, locuitorii români depăşeau populaţia minoritară maghiară la Cluj. Stăpânirea românească după 1918 a fost tolerantă şi nu barbară, autorităţile completând paleta culturală şi arhitectonică românească în simbioză cu trecutul secular al oraşului, ca fostă capitală a unei Transilvanii maghiarizate politic şi economic.

Pe Petru Poantă l-am cunoscut personal în 1996, când îl vizitam la biroul său din clădirea primăriei clujene, unde era director al Direcţiei Judeţene de Cultură Cluj. De la început şi-a deschis inima faţă de un tânăr poet şi istoric care bătea la porţile recunoaşterii. Mi-a citit poeziile, a scris cu generozitate despre volumele mele de versuri publicate şi a fost primul cititor al cărţii de istorie “Manifestaţii studenţeşti la Cluj în 1946”, care m-a ajutat să vadă lumina tiparului. Ne-am întâlnit de numeroase ori la o cafea sau la un pahar de vorbă în mediul literar clujean, la “Arizona”, “Pescarul” sau “Croco”, embleme ale boemei pierdute a Clujului înecat într-un consumerism de tip bancar. Petru Poantă, împreună cu poetul Dumitru Cerna şi foarte puţin cu umila mea contribuţie, a editat o antologie de excepţie a poeţilor clujeni, fiind prima de acest fel din oraşul de pe Someş: “Dicționar de poeți. Clujul contemporan, 1999, 2000”. Petru Poantă a fost un om cu sufletul mare şi un caracter frumos, care a întins o mână de ajutor sau a oferit o recenzie de încurajare pentru oricine iubea cu adevărat literatura de calitate şi muzele. Petru Poantă era un nobil al criticii literare şi al Clujului cultural. Memoria lui trebuie onorată cum se cuvine. El e deja un clasic al criticii literare clujene. Dacă nu-i aprindem o lumânare în cimitirul din Mănăştur la mormântul său proaspăt, măcar autorităţile locale să ofere numele de Petru Poantă unei străzi din Clujul, pe care l-a iubit şi promovat în scrierile sale, atât de mult şi de frumos.

Ionut Ţene