Rugăciunea îl e­li­be­rea­ză pe om, îl de­ga­­jează de natura ex­terioară şi de si­ne însuşi. În acest fel ea ţine su­fletul deschis către Dum­nezeu ca Persoană. Cel ce nu se roa­gă rămâne rob, închis în me­­ca­nis­mul complex al naturii ex­te­ri­oa­re şi al înclinaţiilor pa­ti­­milor sale care îl domină pe om mai mult decât o face na­tu­ra.

1. Rugăciunea asigură liber­ta­­tea faţă de mecanismele com­ple­­xe ale lumii exterioare care co­m­pun ansamblul legilor na­tu­­rii. Rugându-se, omul îşi a­fir­mă convingerea că aceste me­ca­nisme sunt doar contingente şi derivă din intervenţia liberă a Persoanei supreme care le-a cre­at. Această convingere se spri­jină pe faptul că însăşi per­soa­­nele umane pot aranja în mod liber anumite mecanisme ale legilor naturii, dirijându-le spre scopurile alese de ele. Min­tea mea are puterea de a co­man­­da trupului meu să facă miş­cările pe care ea le alege; prin ele şi prin uneltele care îi pre­lungesc acţiunea ea are pu­te­­re asupra obiectelor şi for­ţe­lor naturii. Această putere a­par­­ţine deopotrivă minţii celorlalţi oameni. Prin rugăciunea pe care le-o adresez pot să obţin ca ei să intervină în mecanismul legilor naturale într-un mod util pentru mine. Astfel, oa­menii pot dezvolta între ei un dia­log liber, prin obiectele şi for­ţele naturii. Fiecare om a­fir­mă o libertate proprie operând în natură şi afirmă libertatea ce­lorlalţi când le adresează o ru­găminte. Dar cerând o inter­ven­­ţie liberă a celuilalt, el aş­teap­tă şi pentru sine o libertate fa­ţă de anumite mecanisme ale na­turii pe care nu le poate di­ri­ja el însuşi.

Atunci de ce să nu credem şi în posibilitatea intervenţiei Per­­soanei supreme care a creat na­tura cu legile ei? Dacă na­tu­ra arată o contingenţă gene­ra­lă în raport cu mintea omului, a­ceasta dovedeşte că ea a fost cre­ată ca un câmp contingent des­chis intervenţiilor libertăţi­lor, ca un câmp al unui dialog li­ber între oameni. Aceasta vrea să însemne că ea a fost cre­ată în serviciul libertăţii şi deci de către o libertate. De ce a­ceastă libertate creatoare nu ar putea interveni atunci într-un mod mai eficace decât liber­tă­ţile umane în contingenţa me­canismelor naturii? Lumea nu are sens decât ca un câmp al di­alogului dintre Dum­nezeu şi oa­meni. Oamenii răs­pund lu­cră­rilor lui Dumnezeu în lume prin propriile lor lucră­ri. Dar ei cer intervenţia lui Dum­nezeu prin rugăciunea lor. Prin rugă­ciu­ne oamenii îşi afir­mă con­şti­in­ţa că libertatea lui Dum­nezeu intervine în lume în fa­voa­rea lor. Prin rugăciune ei îşi a­firmă convingerea că sunt alt­ce­va decât nişte rotiţe în me­ca­nis­mul naturii. Prin rugă­ciune ei afirmă atenţia specială a lui Dumnezeu faţă de ei.

Aici s-ar putea obiecta: omul poa­te interveni în mecanismele na­turii pentru că mintea sa es­te intim amestecată în ţesătura tru­pului său – şi prin el în natu­ra imediată – pentru că miş­că­ri­le sale se repercutează inevi­ta­bil în cele ale naturii. Dar de ce să nu admitem şi între lume şi Dumnezeu o atare legătură ca­re să nu-i poată separa, ca lu­­mea să fie înrădăcinată în Dum­nezeu iar mişcările volun­ta­re ale lui Dumnezeu, deşi li­be­re, să se imprime totdeauna în lume? Astfel, aşa cum le­gă­tu­ra dintre mintea umană şi na­tura materială este o taină ma­re şi de nedezlegat, tot aşa, şi mai mult încă, legătura lumii cu Dumnezeu este o taină mare şi de nedezlegat. În orice caz, materia pură şi izolată nu poa­te fi găsită nici în trupul u­man, nici în tot ceea ce omul a­tin­ge prin simţurile lui. Încă şi mai puţin vom putea afla materia lumii întregi cu totul lipsită de duhul dumnezeiesc. Aceasta fa­ce ca lumea, luată ca un me­ca­nism închis asupra lui însuşi şi pe deplin determinat de le­gi­le pe care le-ar enunţa şti­in­ţa, să fie inexplicabilă.

Prin rugăciunea omului se a­firmă şi se realizează acest dia­log în libertate dintre om şi Dum­­nezeu în lume şi deasupra lu­mii.

2. Dar prin rugăciune se a­fir­­­mă şi se realizează şi elibera­rea omului de patimile sale şi de el însuşi.

Patimile îl înlănţuie pe om de natura exterioară, el devine scla­vul acesteia. Dacă prin şti­in­ţă el se recunoaşte în teorie scla­vul naturii, prin patimi el de­vine aceasta în mod practic, mo­ral. Prin ele el este sclavul a ce­ea ce este natura, o natură în­jo­sită, devenită sălbatică în el; a­ceasta arată încă o dată fap­tul că natura nu poate fi a­tin­să în ea însăşi. Patimile sunt un a­mes­tec al minţii şi al na­turii, dar al unei minţi slă­bi­te care a per­vertit natura şi a­ceas­ta astfel pervertită o do­mi­nă.

Rugăciunea ne ajută să scă­păm de patimi şi ea presupune o eliberare de patimi. S-ar pu­tea obiecta că cel care nu se roa­gă poate să-şi domine pati­mi­le prin libertatea sa şi astfel se poate ridica şi el deasupra în­clinaţiilor nelibere ale naturii in­ferioare. Dar, dacă nu recu­noaş­te nimic deasupra libertă­ţii sale, omul rămâne sclavul u­nei alte patimi, îndeosebi al or­go­­liului său, care nu este deloc mai mic decât celelalte patimi. El însuşi îşi alege criteriul fap­te­lor sale. Şi unde crede că sfâr­şeşte dacă nu-L recunoaşte pe Dumnezeu? În definitiv el ră­mâne închis în domeniul na­tu­rii oarbe şi se descompune prin moarte.

Rugăciunea este şi o ridicare a omului deasupra lui însuşi. Nu­mai scăpând de sine, de ce­ea ce se consideră drept liberta­te discreţionară, omul scapă de na­tură şi moarte. Numai eli­be­rân­du-se de el însuşi omul de­vi­ne liber în adevăratul sens al cu­vântului, nefiind dominat de nici o patimă. Evagrie Ponticul spu­ne: „Starea de rugăciune es­te o dispoziţie nepă­timaşă câş­ti­­gată prin deprindere care ră­peş­te printr-o iubire desă­vâr­şi­tă până pe culmile inteligibile min­tea ajunsă înţeleaptă şi du­hovnicească“1.

În rugăciune omul şi-a câş­ti­gat libertatea faţă de natură pen­tru că se află în relaţie di­rec­­tă cu Dumnezeu Care, ca Per­­soană superioară, este dea­su­­­pra naturii şi a oricărei patimi. „Rugăciunea este convor­bi­­rea minţii cu Dumnezeu. De ce stare are deci mintea nevoie ca să poată tinde, fără a privi în ur­mă, dincolo de sine, până la Stăpânul ei şi să stea de vor­bă cu El fără mijlocirea ni­mă­nui?“2

Singură convorbirea plină de iubire cu o altă persoană ne dă libertatea în raport cu na­tu­ra exterioară şi cu noi înşine. Dar singur Dumnezeu poate să ne dea şi să ne inspire o asemenea iubire faţă de orice altă per­soană. Abia în relaţie cu Dum­nezeu putem să ne elibe­răm cu adevărat şi statornic de noi înşine, căci Persoana Sa es­te atât de atrăgătoare prin bo­gă­ţia infinită şi atât de gene­roa­să în iubirea Sa, că ne ui­tăm pe noi înşine. Prin urmare, nu­mai convorbirea cu Dum­nezeu ne dă deplina libertate fa­ţă de natură şi faţă de noi în­şine, făcându-ne capabili să exprimăm această libertate şi în convorbirea cu persoanele umane.

Sfântul Simeon Noul Teolog spu­ne că în relaţie cu Dum­nezeu noi ne simţim fii ai lui Dum­nezeu3, dar această relaţie se re­a­­lizează prin rugăciunea în Du­hul Sfânt (Rom. 8, 14-16.26). Pe de altă parte, el leagă în mod strâns frica şi mândria, respectiv libertatea şi smerenia4.

Reuşind să ne elibereze de na­tură şi de noi înşine, ru­gă­ciu­nea se arată a fi actul cel mai remarcabil al minţii, căci min­tea are tendinţa şi puterea in­trinsecă de a se ridica şi de a ne ridica deasupra noastră în­şine, de a intra şi a rămâne în­tr-o relaţie curată cu o altă per­soa­­nă. Această tendinţă şi a­ceas­tă putere îi vin din relaţia pe care ea o actualizează cu per­soana supremă. Adevărata li­bertate se afirmă şi se men­ţi­ne în relaţia unei iubiri curate cu o altă persoană şi în ultimă in­stanţă cu Persoana supremă. Căci Persoana supremă nu va fi niciodată dominată de nici o for­ţă a nici unei naturi şi nu va fi deci ispitită să domine pentru a nu fi dominată. În relaţie cu Dumnezeu noi suntem cu de­săvârşire liberi, pentru că, ne­fiind dominat de nimic, Dum­nezeu nu caută să domine. El nu trebuie să-şi apere liber­ta­­tea dominând. În relaţia dintre adevăratele libertăţi este asi­gurată libertatea fiecărei per­soane: nefiind dominată, nici una dintre ele nu vrea să domine.

Niciodată nu-ţi asiguri propria libertate dominând. Nu e­xis­­tă libertate adevărată în i­zo­lare; te afunzi şi rămâi în izo­la­­re în virtutea imposibilităţii de a te elibera de tine însuţi. O­mul vrea atunci să fie stăpânul lui însuşi şi este dominat de si­ne însuşi; la fel, în relaţia sa cu natura, vrând să fie stăpânul na­turii, el este dominat de a­ceas­ta. Desigur, trebuie ca o­mul să fie deasupra naturii, dar este altceva a voi să domini na­tura într-un mod pătimaş: o­mul este cu adevărat stăpânul na­turii atunci când este liber în a­ceastă privinţă.

Numai o altă libertate ade­vă­rată, care este o libertate fa­ţă de orice patimă şi care nu vrea să domine, afirmă şi men­ţi­ne propria mea libertate. Nu­mai relaţia cu o Persoană su­pre­mă a Cărei libertate nu poa­te fi ameninţată îmi asigură pe de­plin libertatea. Aceasta nu vrea să însemne că această re­la­ţie dintre libertăţi este o re­la­ţie exterioară, o relaţie care la­să separate libertăţile.

Fiecare libertate devine un fel de suport al libertăţii celui­lalt. Adevărata libertate face să se nască sau să se actuali­ze­ze libertatea celuilalt. În liber­ta­­tea mea eu simt libertatea ce­lui cu care sunt în relaţie. Nu es­te o libertate care se dezinte­re­sează de mine, nici o liberta­te care vrea să mă domine: este o libertate care stimulează prin iubire, prin respectul faţă de libertatea mea şi de mine însumi.

Când cer cuiva atenţia sa, iu­bi­rea lui, această atenţie şi a­ceas­­tă iubire vin către mine, do­ri­te de mine, chemate de li­ber­­ta­tea mea. Şi dacă acela îmi dă a­ceas­tă atenţie şi această iu­bire fă­ră să vrea să mă do­mi­ne, nu nu­mai că nu vrea să mă do­mine prin acestea, dar mă e­li­berează şi de mine însumi. Căci necău­tând să îmi apăr li­ber­­tatea mea în faţa lui, eu mă uit pe mine în­sumi, adică nu vreau să îi răs­pund lăsându-mă dominat de mi­ne însumi sau cu voinţa de a-l do­mina pe el. Eu trăiesc în mod li­ber din da­rul iubirii sale, din li­bertatea lui faţă de orice voinţă de a mă do­mina. Astfel, ade­vă­ra­ta li­ber­­tate a celuilalt susţine a­­de­vă­rata mea libertate. Doar în at­mosfera unei alte libertăţi se ac­tualizează libertatea mea. Nu­­mai o altă libertate îmi hră­neş­te libertatea mea. Dacă afirm libertatea altuia, liberta­tea lui alimentată de mine ali­men­­tea­ză la rândul său întrea­ga mea li­ber­tate personală. Dar nu­mai în at­mosfera liber­tă­ţii necreate se pot afirma toa­te li­bertăţile crea­te. Acestea se men­ţin între ele în mod reciproc prin cererea şi prin dă­rui­rea iubirii.

Dar în relaţia mea cu Dum­nezeu nu există reciprocitate a ru­găciunii. Aici numai omul ce­re. Există totuşi o reciprocitate a darului. Omul îşi actualizea­ză libertatea sa nu numai ce­rân­d-o de la Dumnezeu prin ru­gă­ciune, dar şi dăruindu-se pe si­ne însuşi lui Dumnezeu. Doar ast­fel omul devine liber faţă de el însuşi. Dacă vrea să-şi reţină pen­tru sine existenţa primită din iubirea lui Dumnezeu, el îşi pier­de libertatea: vrând să do­mi­ne asupra existenţei sale, el de­vine sclavul acesteia. El tre­bu­ie să accepte să trăiască me­reu din darul lui Dumnezeu, nu din­tr-al său însuşi, pentru a fi li­ber de sine. Trebuie să renun­ţe la sine şi să se dăruiască lui Dum­nezeu de la Care îi vine tot ce­ea ce el are, pentru a fi liber. Nu poate fi liber decât dacă tră­ieşte pentru Dumnezeu şi în Dum­nezeu. Nu poate să-şi păs­tre­ze împotriva lui Dumnezeu li­bertatea sa provenită de la Dum­nezeu, ci trebuie să o do­bân­dească neîncetat de la Dum­nezeu prin rugăciune. O li­bertate afirmată împotriva lui Dumnezeu, de la care ea pro­vine, nu este o adevărată li­ber­tate. De îndată ce omul vrea să domine ceea ce are, el devine scla­vul unei patimi şi prin a­ceas­ta sclavul lui însuşi.

Trebuie să te dăruieşti unei al­te adevărate libertăţi pentru a primi darul libertăţii, şi sin­gu­­ra libertate inepuizabilă în ea însăşi este libertatea Per­soa­nei supreme.

Rugăciunea este contrariul vo­inţei de dominaţie. Prin a­ceas­­ta ea asigură libertatea o­mu­­lui: ea afirmă o altă liberta­te care asigură libertatea celui ce se roagă.

Rugăciunea autentică este ru­găciunea adresată lui Dum­nezeu; ea întâlneşte libertatea absolută, libertatea în sine, li­ber­­tatea nelimitată pe care ni­mic nu o ameninţă şi care nu e­x­er­cită nici o ameninţare. A­ceas­tă libertate vrea să afirme şi să susţină orice libertate care se roagă şi se pune în condiţia de a fi afirmată fără a se afir­ma ea însăşi.

3. Ca expresie a relaţiei li­be­re cu Dumnezeu, ca o manifes­ta­re a Duhului, rugăciunea are de­ja în ea puterea Duhului lui Dum­nezeu, care întăreşte du­hul o­mu­lui şi care realizează re­­laţia din­tre om şi Dumnezeu. „De a­se­me­nea Duhul vine în a­ju­tor slă­bi­ciunii noastre, căci noi nu ştim să ne rugăm cum tre­buie; ci Du­hul însuşi se roa­gă pentru noi cu suspine ne­gră­i­te“ (Rom. 8, 26). Duhul creează o relaţie atât de strânsă între noi şi Dumnezeu, în­cât ne sim­ţim ca fiii lui Dum­nezeu, şi u­ni­rea noastră cu Dum­nezeu în ru­găciune este atât de de­să­vâr­şi­tă, încât nu se poa­te spune un­de se termină fap­ta noastră şi unde începe cea a lui Dum­nezeu. Lucrarea lui Dum­nezeu de­vine a noastră şi ast­fel noi nu ne mântuim prin drep­tatea noas­tră, ci prin drep­ta­­tea lui Dum­nezeu. În Duhul ne uităm pe noi înşine atât de de­săvârşit, sun­tem scoşi atât de de­plin din noi înşine, încât nu mai putem dis­tinge fapta noas­tră de fapta Du­hului lui Dum­nezeu. Li­ber­ta­tea Duhului lui Dum­nezeu a de­venit libertatea noas­tră şi slă­biciunea noastră a de­­venit slă­biciunea lui Dum­ne­zeu. Nu mai suntem noi cei ca­re ne ru­găm şi ne afirmăm prin aceasta li­bertatea noastră, ci chiar Du­hul lui Dum­­nezeu. În slă­bi­ciu­­nea ru­găciunii se afir­mă pu­te­rea libertăţii lui Dum­nezeu de­venită libertatea noas­tră; în de­păşirea noastră ni se a­ra­tă de­păşirea lui Dumnezeu prin Du­hul. Această unire extre­mă, tră­ită într-un mod parado­xal ex­primă de asemenea, am pu­­tea spune, starea noastră de în­­fi­ere divină. În rugăciune ne dă­­ruim în întregime lui Dum­nezeu, iar Dumnezeu se dă­ru­ieş­te cu totul nouă ca Tatăl fii­lor săi. Şi avem în noi liberta­tea de fii ai lui Dumnezeu. Nu ne sim­ţim do­mi­naţi de Dum­nezeu ca nişte robi, ci liberi şi moş­tenitori ai li­ber­­tăţii Lui, născuţi din li­ber­­ta­tea Lui şi tră­ind în libertate.

*Părintele Dumitru Stă­ni­loae, Rugăciunea lui Iisus şi ex­pe­­rienţa Duhului Sfânt, Ed. Deisis, Sibiu, 1995, pp. 67-75. (Su­blinierile din text aparţin redacţiei.)

Note: 1 De Oratione, 52; PG 79, 1177, = FR I, 1946, p.80.

2 Ibidem, 3; col. 1168C, = FR I, 1946, p.75.

3 Cf. Syméon le Nouveau Théologien, Chapitres théologiques, gnostiques et practiques I, 65, ed. J. Darrouzčs, „Sources chrétiennes“, no 51, Paris, 1957, p. 58 = FR VI, 1977, p. 35.

4 Id. I, 70; ibid., p. 59 = FR VI, pp. 37-38.