Selecţia Festivalului de la Cannes a conţinut şi alte filme americane faţă de cele prezeCannes>ntate anterior. Semnificativ pentru ceea ce înseamnă viziunea americanilor despre om este filmul All is Lost (2013), în regia lui J.C. Chandor, cu Robert Redford în singurul rol al filmului, o splendidă parabolă a omului în lupta cu sine şi cu natura.
În cursul unei călătorii solitare în Oceanul Indian, un bărbat descoperă, pe timpul nopţii, că vârful navei fusese străpuns în urma coliziunii cu un container ce plutea în derivă. Încearcă să repare nava, dar vine o furtună puternică, nava este avariată complet, iar el scapă cu barca de salvare. Privat de radio şi instrumente de navigare, omul se află în voia soartei. Mai are mici rezerve de hrană, salvate din navă, dar este ameninţat de rechinii din jurul bărcii.

Lupta lui cu natura şi cu sine seamănă până la un punct cu povestea din Life of Pi, pentru care Ang Lee a obţinut un Oscar, deşi în All is Lost bărbatul interpretat de Redford este singur, fără nici o vietate în preajmă. Pe tot parcursul luptei sale cu natura, îl vedem cum se descurcă, datorită geniului său de marinar, dar şi forţei fizice, care îi sfidează vârsta. Robert Redford realizează un tur de forţă, rolul solicitându-l în întregime, motiv pentru care a primit la Cannes ovaţii şi aplauze puternice. Filmul lui Chandor a participat în afara competiţiei.

Personajul aminteşte de Bătrânul şi marea, are aceeaşi forţă şi nelinişte ca bătrânul lui Hemingway. Dar imprevizibilul şi inteligenţa, în condiţiile când nu are nici un reper, îl apropie mai mult de Life of Pi. Mai mult, aici parabola se conturează prin alte elemente care îl pun faţă în faţă pe om cu destinul. La un moment dat, apare un vapor, încărcat cu marfă, care arată ca un monstru marin, dar bătrânul degeaba strigă după ajutor, nimeni nu-l aude. Vaporul e ca o cetate plutitoare, ca o armură ermetică. Trece orb şi surd pe lângă bătrân, fără ca nimeni să-l audă sau să-l vadă. Nu se zăreşte pe el nici o mişcare, parcă ar veni de pe altă planetă. Apoi mai apare un cargou uriaş, care, la fel, trece nepăsător la drama omului din barca de salvare. Bătrânul şi-a epuizat toate cartuşele de semnalizare.

Aşa e şi în viaţă, sistemul Corporatocraţiei şi marile companii sunt indiferente la necazurile omului de rând. Este pusă aici faţă în faţă soarta umană în contrast cu indiferentismul puterii. Nu lipseşte nici gestul de a scrie un mesaj şi de a-l lansa pe apă într-un borcan! Când bărbatul rămâne fără nici o speranţă, în zare se vede o luminiţă, ca luminiţa de la capătul tunelului. Dar omul nu mai are cu ce să semnalizeze. Atunci îşi rupe jurnalul de bord şi îl aprinde pe bidonul în care nu mai avea demult un strop de apă. Flăcările vor incendia şi barca de cauciuc. E o roată în flăcări, ca o coroană de spini. Bărbatul cade în apă, se scufundă. Totul e pierdut, All is Lost. Dar prin apă vede cum se apropie barca salvatoare şi el face un ultim efort să iese la suprafaţă. Când e aproape terminat, când îi iese pe gură ultima bulă de aer, vede prin apă cum i se întinge o mână, pe care el o prinde. Aceste două mâini care se unesc sunt mesajul lui Chandor, al lui Redford, al acestui film cu totul singular, în care omul se dovedeşte greu de învins. El luptă cu toate mijloacele sale fizice şi mentale. E o luptă cu moartea în faţă. Personajul nu are decât un moment de revoltă, când, după ce şi al doilea mare vapor trece pe lângă el, scoate un urlet ca de fiară rănită.

Filmul nu are decât câteva cuvinte la început, un prolog, un apel prin radio făcut de bătrân, după care aparatul se defectează şi rămâne fără nici o posibilitate de a comunica. Desigur, un film tezist, dar necesar, definitoriu pentru concepţia americanilor despre om şi speranţă.

*

Dar chiar şi când este producţie ne-americană, precum danezul Only God Forgives / Numai Dumnezeu iartă (2013), formula este americană, gen western modern, iar acţiunea se petrece în mediul american din Bankok, în comunitatea expatriaţilor americani. Personajul principal, Julian, angajat la un club de box, este interpretat de Ryan Gosling, iar mama lui de Kristin Scott Thomas, şefa unei reţele mafiote, venită la Bankok să răzbune moartea fiului ei, Billy (Tom Burke). Dar Billy e omorât după ce a ucis o prostituată de 16 ani. E ucis de tatăl ei. Mama îl constrânge pe Julian să se răzbune. Dar lui i se opune un poliţist bizar, amestecat în moartea lui Billy. Filmul urmăreşte felul cum se implică Julien în rezolvarea cazului, implicare care se petrece pe calea violenţei, la diferite niveluri, până la crimă.

Regizorul danez Nicolas Winding Refn tratează acest subiect în stil asiatic. Prin multe cadre statice. Şi prin multă tăcere. Sugerând un permanent suspans. Şi un fals mister. Desigur, apelând la formula western, combinată cu formula filmelor cu samurai, dar şi a filmului poliţist-mafiot, totul este până la urmă schematic.

Fiindcă trebuie spus că festivalul a conţinut şi maculatură, filme efectiv proaste, lungite, plictisitoare, de o falsitate estetică greu de înţeles la un asemenea nivel, precum producţia franceză Grand Central, film regizat de Rebecca Zlotowski, care îşi plasează povestea într-o centrală nucleară, unde o dragoste interzisă şi radiaţiile puternice îl contaminează lent pe eroul filmului. O decepţie este până şi Léa Seydoux, revelaţia din La vie d’Adèle, filmul care a luat Palme d’Or. La fel de inventat, pe alocuri penibil, este şi japonezul Like Father, Like Son, în regia apreciatului Kore-Eda Hirokazu, prezent anterior cu alte trei filme la Cannes, deşi de data acesta filmul lui a luat Premiul Juriului, din motive umanitariste (povestea a două familii, care află, după şase ani în care şi-au crescut cu dragoste copiii, că aceştia au fost schimbaţi între ei la naştere).

*
O excepţie în stilul festivalului este Only Lovers Left Alive (2013). Deşi o producţie anglo-germană, filmul este regizat de un american, Jim Jarmusch, fiind inspirat din lumea vampirilor. Şi e vorbit în engleză, limba în care vorbesc vampirii, fiindcă America este ţara lor. Filmul este un model de abordare a temei vampirice, fiind o creaţie sincretică prin care se face istoria fenomenului.

În centrul poveştii se află Adam (Tom Hiddleston), un vampir muzician, care trăieşte în Detroit, într-o casă părăsită, într-o solitudine romantică. El este profund deprimat de drumul pe care merge omenirea. El le spune la oameni zombie, fiinţe cu totul inferioare vampirilor, singurii înţelepţi, care pot salva omenirea. Dar ei se hrănesc numai cu sânge, pe care Adam îl obţine cu bani grei de la un spital. Cu lumea exterioară, cu zombie, refuză să ia legătura. El are contact numai cu un tânăr fan, Ian (Anton Yelchin), care îi procură chitare de epocă, dar şi un glonte din lemn vechi, cu care ar vrea să se sinucidă.
În paralel, cunoaştem povestea amantei lui, Eve (Tilda Swinton), aflată în Tanger. Iubirea lor durează de 800 de ani. O femeie puternică şi enigmatică. Ea îşi procură sânge de la un celebru scriitor, Christopher Marlowe (John Hurt), contemporan cu Shakespeare şi concurentul lui. De altfel, povestea este impregnată de dese plonjări în istoria omenirii. Adam este decepţionat de faptul că toţi marii oameni de ştiinţă au fost umiliţi şi desfiinţaţi, de la Pitagora la Tesla. Nimic bun nu au făcut zombie. Când Eve vine la Detroit, ei vor relua idila. Dar dragostea lor reaprinsă este perturbată de Ava (Mia Wasikowska), sora lui Eve, care soseşte pe neaşteptate din LA, o femeie extravagantă şi incontrolabilă. Dovadă că ea vrea să se distreze, iar când îl cunoaşte pe Ian şi rămâne cu el într-o noapte, îl atacă la jugulară şi îl ucide. Adam o alungă, apoi, împreună cu Eve, vor scăpa de cadavru.

Deşi nemuritoare, aceste personaje sunt extrem de fragile. Adam este simbolul artistului damnat, singur şi neînţeles, atins de un spleen malefic, iremediabil. E mereu speriat de zombie, pe care îi vede ca pe o ameninţare permanentă. Ca să-l scape de obsesii, Eve îl duce pe Adam în Tanger. Dar aici asistă la moartea lui Marlowe, care le furniza sânge. În final, ei sunt nevoiţi să atace doi îndrăgostiţi care se sărutau pe o bancă, sub clar de lună.
Desigur, este o parabolă, parabola unor fiinţe superioare care se luptă pentru supravieţuire într-o lume modernă, care se destramă.

Filmul are mult umor, e impregnat de aluzii şi ironii, de interpretări culturale foarte originale, un umor rafinat, superior. Care se adresează numai spiritelor cultivate, fiindcă în dialog avem numai referiri la marea artă plastică, la muzică, la literatură, la astronomie şi medicină. E o perspectivă ironică asupra istoriei, dar un pretext pentru a analiza cauzele drumului greşit al omenirii, ajunsă la o criză profundă, fără soluţii pentru problemele ei majore.

În fine, filmul Fruitvale Station, în regia lui Ryan Coogler, care a obţinut premiul pentru debut, la secţiunea “Un Certain Regard”, mi-a amintit de faimoasa melodie Murder to Excellence al lui Jay-Z şi Kanye West, cu suportul trupei Indiggo Twins, încununată cu premiul Grammy, fiind inspirată din tragedia uciderii unui negru de către poliţie.
Filmul lui Coogler este bazat pe un caz asemănător, la fel de real, care a scandalizat opinia publică în 2009, când un tânăr de culoare a fost ucis de un poliţist alb în staţia Fruitvale din San Francisco. Filmul este construit ca o melodramă puternică, în care este amplu prezentat personajul Oscar Grant (Michael B. Jordan), un tânăr de 22 de ani, care îşi pierde slujba, se ocupă de droguri, are o soţie şi o fetiţă minunate, la fel mama şi bunica sa, un om energic, plin de un optimism funciar. În noaptea de Anul Nou însă, o altercaţie în metro se termină cu intervenţia brutală a poliţiei, care îi arestează pe Oscar şi prietenii lui, se petrece o hărmălaie de nedescris, totul e confuz şi în această nebunie se aude un foc de armă, iar cel căzut şi însângerat este Oscar. E dus la spital, unde nu mai poate fi salvat. Pe genericul final, uciderea lui Oscar este motivată de poliţist ca un accident, fiindcă el a crezut că a folosit un glonţ de avertisment. Poliţistul a fost condamnat la doi ani închisoare, dar a fost eliberat după 11 luni. Restul poliţiştilor implicaţi în incident, inclusiv conducerea poliţiei din acel sector, au fost demişi.
Regizorul a analizat ultimele 24 de ore din viaţa lui Oscar. Dar intercalează şi câteva flash-back-uri, de pildă, momentul când Oscar a făcut puşcărie. El apare ca un personaj ghinionist, dar cu multe calităţi umane, în primul rând ca tată. Filmul prezintă două lumi contrastante, a oamenilor de culoare, foarte buni şi inteligenţi, faţă în faţă cu fiarele poliţieneşti. Oscar Grant a devenit în America simbolul luptei împotriva violenţei. O realizare remarcabilă, plină de maturitate, regizorul debutant Ryan Coogler (n. 1986), fiind şi el de culoare, născut în Oakland, California, cu o experienţă ca agent de pază (“security guard”), inclusiv la Juvenile Hall din San Francisco, o închisoare pentru tineri. Această experienţă s-a racordat perfect pentru subiectul ales. Un debut senzaţional. Cu un buget minimal, sub 400 mii de dolari, filmul cunoaşte un mare succes, ajungând până în prezent la un box-office de aproape 20 milioane de dolari. Nu întâmplător Fruitvale Station a luat în acest an şi Marele Premiu al Juriului la Sundance, cel mai mare festival al filmului independent din America.

Grid Modorcea