„Obstacole sociale în calea către o societate bună” de Prof. Univ. Dr Ilie Bădescu

Prof Univ Dr Ilie Badescu Sociologie Geopolitica Roncea ro Ziaristi OnlineIesirea din comunism n-a insemnat intrarea pe o cale dreapta spre o noua societate, cum ne spun teoriile schimbarii. Din contra. Acea iesire a fost comparabila cu intrarea într-un peisaj potrivnic, cu multe furtuni si turbulențe care-au preschimbat perioada aceasta intr-un interregn mai degraba decat într-o fază de tranziție. Interregnul este anarhic, lipsit de direcție, departe de un standard definițional. Primul obstacol a fost cel al sistemului de gandire. Elita guvernatoare a împins poporul român în mentalitatea acelor populații insulare care așteaptă un salvator din lărgimea oceanului, de peste mări.

Salvatori externi nu există și lucrul acesta se poate dovedi cu mersul lucrurilor în cele două cicluri de câte zece ani. Dacă în anii 90 din largul oceanului economic se zăreau la orizont marile corăbii salvatoare ale marilor metropole, începând cu 2001 aceste corăbii au dispărut deja sub linia orizontului căci criza izbucnită atunci a a fost asemenea unui tsunami care a împins slavatorii înapoi cu o forță pe care o masoară uriașul deficit provocat de marea disproporție dintre pasivul în lichidități al băncilor și activul nelichid plasat în investiții de lung termen și în împrumuturi substandard. America s-a trezit brusc în criză de lichidități ceea ce a preschimbat dolarul într-o adevărată fata morgana a celor care tocmai circulau pe imensitatea oceanului economic.

Pentru a ieși din criză s-a inventat piața swap-urilor, adică a achiziționării activelor cu risc de neplată (care încorporau deficite, ipoteci substandard etc.) ceea ce a transformat medicul financiar-bancar al planetei în vraci otrăvitor fiindcă banca garanta și ea cu derivate. În 2008, de pildă, swapurile s-au înmulțit „atingând o valoare pe hârtie de 60 de trilioane de dolari” devenind, cum precizează Roubini „cea mai importantă sursă a riscului sistemic” al lumii. Care metropolă mai putea veni în chip salvator din largul oceanului economic al lumii?

Neatenția, inabilitatea de a privi lumea în culorile sale reale au condus clasa politică la un gest asemănător cu consumul narcoticelor. Instalarea în această așteptare soteriologică a devenit cel mai nenorocit narcotic și primul obstacol social al României. Putem spune că opțiunea aceasta în forma ei soteriologică a creat un imens ”hazard moral” (încrederea într-o promisiune echivalentă cu instalarea într-o așteptare irealistă, care la sfârșit aduce nu salvare ci eșec spre dezastru), escaladat cu fiecare ciclu electoral. Fenomenul acestei încrederi de tip soteriologic are o anume recurență și revine ori de câte ori societatea se află în crize majore. Un atare fenomen a fost cercetat de către Roubini pe cazul opțiunii Greenspan, care a nutrit așa de mult speranța piețelor într-o intervenție salvatoare încât hazardul moral a dobândit proporții catastrofale din care s-a nutrit apoi cerul baloanelor speculative care pluteau deasupra piețelor americane și mondiale.

Opțiunea soteriologică a clasei politice românești a creat un hazard moral pe care l-a accentuat spre catastrofic refuzul clasei politice de a-și folosi autoritatea pentru a proceda la regelementări care ar fi controlat dansul frenetic al frontierelor libere pe teritoriul României. Un exemplu este piața restituirilor. În Ungaria guvernul a intervenit și a fixat un prag maxim la 100 000 de dolari americani pentru cea mai mare restituire. În România s-a preferat politica nonintervenției încadrabilă tipologic în ceea ce este cunoscut ca „opțiunea Greenspan”, adică în refuzul sau amânarea oricărei intervenții reglementative care ar fi controlat sălbăticia noilor piețe și astfel s-a ajuns la rezultate monstruoase de tipul celor ilustrate de restituirile frauduloase de terenuri și proprietăți, ca în Ardeal, unde au fost împroprietăriți nelegal familiile celor ce fuseseră despăgubiți de statul român la finele primului război mondial în urma procesului optanților.

Gândirea pe toată durata celor circa 25 de ani de fază ascendentă ai ciclului Kondratiev (1974-2001) a fost una prudențială și instituția de la vârf a acestui sistem de gândire a fost Comitetul Basel de Supraveghere bancară, creat în 1974, înființat de Guvernatorii Băncilor centrale ai grupului de țări G 10, deci ai marilor metropole. Într-un raport al Comitetului se preciza: „Slăbiciunile din sistemul bancar al unei țări, fie ea dezvoltată, fie în curs de dezvoltare, pot să amenințe stabilitatea financiară atât în țara respectivă cât și pe plan internațional” (apud Roubini, p 141-142). După declanșarea crizei, de fapt de prin 2001 deja apar la orizont nu corăbii salvatoare ci cuirasate amenințătoare.

Neșansa Europei de sud-est a fost să reintre în sistemul capitalist mondial sub semnul unor întâmplări pe care o guvernanță încrezătoare și naivă nu avea cum să le controleze, precum: inovarea financiară (acum se inventează sistemul bancar din umbră, cum a fost denumit), politica banilor accesibili, (legată și de intarea în ciclul Greenspan), eșecurile statului și ale sistemului bancar paralel. Una dintre inovațiile financiare este monetizare timpului viitor, al generațiilor de mâine. Fenomenul a fost denumit supraîndatorare. Când raportul dintre veniturile gospodăriei și datoria ei în SUA atinge raportul de 135% ne dăm seama că o asemenea gospodărie nu va plăti cu capitalizarea timpului prezent ci al timpului de mâine, adică va lăsa moștenire o îndatorare sau o sărăcie, deci tot o îndatorare. Mecanismul utilizat este acela al garantării titlurilor de valoare cu credite ipotecare. Aceasta a fost marea inovație a sfertului de mileniu. Fenomenul este explicat de către Roubini. Modelul tradițional al creditului, ne spune marele economist, se baza pe inițierea unei relații de creditare după modelul inițiere-deținere. Creditul se stingea în timpul prezent pe măsură ce creditatul își plătea ratele la credit și principalul. După inventarea titlurilor de valoare garantate cu credite ipotecare și a pieței obligațiunilor emise pe baza unui portofoliu de credite s-a născut un sistem nou care deja derula operații financiar-bancare cu ceea ce ținea de un viitor incert (căci creditele încă nu provocaseră nici o plată când deja obligațiile erau vândute pe piața titlurilor garantate cu astfel de credite). În felul acesta s-a ivit un model nou, conchide Roubini: inițiere-distribuire, care permitea bancherului să vândă obligațiile înainte ca ele să se fi stins și astfel s-a născut o piață care opera în contul timpului viitor, sporind enorm valoarea pe hârtie a acestor titluri garantate cu creanțe ipotecare, deci cu o muncă viitoare. Comerțul cu timpul viitor al împrumutătorului atinge praguri uriașe, care, doar în America atingea în 2006, precum s-a menționat, 60 de trilioane de dolari. Mecanismul poate fi regăsit la nivelul statelor. Când un stat atinge o îndatorare care trece de capacitatea sa de plată, el va glisa datoria spre un timp viitor asimptotic adică își va îndatora poporul pentru vecie.

O altă cauză obstaculară a fost vremea smintită de frică în care a intrat lumea începând cu marea criză (care atinge pragul de sus în 2007-2008). Ea a generat o „panică de secol XIX” care s-a propagat „cu o viteză de secol XX” (Roubini, 157). Nimeni, nici o elită nu mai putea gândi relaxat. A fost totuși un moment de mobilizare sistemică datorată băncilor centrale, care au aruncat colaci de salvare, în toată lumea, „băncilor mici și instituțiilor financiare de toate tipurile” (ibidem). Momentul acela, însă, nu s-a tradus peste tot în politici de salvare, ci din contră, în politici de înăsprire peste pragurile de suportabilitate a populației ceea ce a condus la o prăbușire a încrederii în instituțiile statelor. Marea panică a adus după sine marea neîncredere, adică o criză de legitimitate cum n-a mai fost de pe vremea prăbușirii imperiilor la începutul secolului al XX-lea. Din păcate, acum nu imperiile sunt vizate ci statele naționale. Această criză de încredere a devenit cel mai greu obstacol în calea spre o societate bună. Alianța tacită sau croită a băncilor centrale n-a fost urmată, la momentul doi al crizei, de o alianță a guvernelor naționale, astfel că instrumentul înlăturării neîncrederii n-a existat. Pe acest fond s-a produs primăvara arabă (movement of rage, cu sintagma lui K. Jowitt) și tot pe acest fond s-a declanșat insurecția populară (insurectionary movement) în Estul Europei contra expansiunii marilor corporații. Popoarele au luat inițiativa, adică au inițiat, în stilul lor, operații de apărare, dar din păcate reacțiile guvernelor întârzie, rămân prea încete. Se distinge totuși modelul polonez, de pildă, care a reușit să edifice o mare societate mixtă americano-canadiano-poloneză cu o proporție acționară de 1/3. Alt model este cel francez urmat și de bulgari prin care se interzic unele tipuri ale industriei extractive cu mare risc ecologic, precum exploatarea gazelor de șist. Modelul românesc e și de această dată cel bazat pe o bâlbâială prelungită a celor aflați la cârma țării, care nu au curajul să ia taurul de coarne și să spună „Nu” operațiunilor riscante, precum au spus francezii și bulgarii, nici nu se mobilizează prin vreun impuls antreprenorial ca al polonezilor ori printr-un fel de reacție naționalistă precum a ungurilor. Guvernanții români se bălbâie, arată că ori nu știu ce vor ori nu sunt în stare să aplice ceea ce știu. Pe acest fond criza de legitimitate se prelungește și fenomenul ocupării Pieții Universității devine unul endemic, ca o boală netratată.

Un alt obstacol se referă la împingerea României într-un fel de războaie de tip nou pentru care n-a existat nici o pregătire. În 1995 am avertizat în cadrul Clubului de la Sinaia asupra războiului logistic care fusese declanșat în România în cadrul marelui proces de rapidă dezindustrializare a țării. Exemplul cel mai coincludent este cel al modului în care a fost falimentate o binecunoscută oțelărie electrică, prin rupturi repetate ale legăturilor cu furmizorii de energie electrică, ceea ce avea ca efect înghețarea odată cu oțelul și a furnalului, provocând astfel scoaterea definitivă din uz a unui asemena furnal. Teoria pieței libere ne spune că e firesc ca furnizorul de energie să întrerupă furnizarea de îndată ce plata este întârziată. Teoria modernității reflexive (U Beck) ne spune, însă, că în aceste situații intervenția statului este obligatorie. Faptul că privatizarea s-a făcut fără de nici o prevedere și deci condiționalitate arată esența războiului logistic care vizează tocmai crearea unor astfel de sincope. Al treilea obstacol a fost sistemul de gândire pe care s-a fundamentat procesul reformei. Acesta s-a materializat în cele două legi; legea 18 a fondului funciar și legea 15 a fondului industrial. Cele două legi atestă un sistem eronat de gândire din care a ieșit reforma oligarhică și o altă fațetă a războiului logistic. Acest sistem de gândire a fost marea piedică în calea spre o societate bună, adică o societate care ne permite să trăim toți sub o nouă calitate socială și deci sub un standard civilizațional înnoitor. Prin urmare alternarea războiului logistic și a reformei oligarhice a fost cauza principală a impasului actual. Un alt obstacol a fost profilul actorului chemat să inoveze. Acesta a fost nu un inovator ci un anarhist. Inovatorul se vede în ceea ce Schumpeter a numit „distrugerea creatoare”. Anarhistul împlinește doar prima parte a sintagmei: distrugerea. S-a distrus enorm și nu s-a creat mai nimic în afara imperiilor de carton ale baronilor reformei. Al cincilea obstacol a fost defecțiunea mașinăriei morale, abandonul imperativului moral în tot și în toate, Familia a crezut că singura ei datorie este instruirea copiilor și așa au ieșit amatorii de hârtii galbne numite diplome, care acoperă un trist deficit de capital intelectual și moral. Defecțiunea mașinăriei morale s-a agravat prin instaurarea puterii statului magic. Au apărut diseminatori de televiziuni locale care au început să transmită non-stop filme pornografice, astfel că totalitarismul sexual s-a instaurat cu o rapiditate uimitoare și cu efecte devastatoare, adăugate la cele ale dependenței de TV și de internet. Înlocuirea statului ideocratic cu „statul magic” (Huxley) a fost perceput ca o eliberare când în realitate el a fost o nouă robie. Lanțurile ruginite de fier au fost înlocuite cu lanțuri lucitoare de aur sau de argint dar tot lanțuri doar că lasă iluzia adusă de efectul luciului hinotizant. Al șaselea obstacol a fost defecțiunea mașinăriei gândirii prin vânătoare miturilor, a simbolurilor, a credinței, care sunt operatori strategici în economia gândirii. S-a născut astfel o economie a gândirii eronată, dacă ținem seama de faptul că un simbol este, cum spune Acad Tudorel Postolache, o ”bibliotecă a oralității condensate”. Figura unui erou, mitul și simbolurile, invocarea geniului eponim și deci a operei eponime, sunt mijloce unice ale performanței economiei de gândire și tocmai acestea au fost distruse de către actorii reformei din cultură, adică de noii anarhiști. Mașinăria gândirii poate fi acaparată de sisteme de gândire eronate și astfel conduce la grave eșecuri. La startul modernității noastre, misiunea „reparării” mașinăriei gândirii moderne românești a fost asumată de geniul lui Eminescu. Acesta a apărat gândirea românească de eroarea preluării mecanice a marilor teorii care erau total inoperante în sistemul realității românești. Rând pe rând, Eminescu a eliberat economia noastră de gândire de utilizarea mecanică a teoriei salariului natural a lui Ricardo, a teoriei avantajului comparativ, propunând în schimb premizele teoriei costurlor aferente, iar în replică la teoria fiziocratică a muncii țărănești Eminescu dovedea că munca industrială are o valoare augmentată de capitalul tehnic încorporat, în locul teoriei darvinistă a selecției celui mai adaptat a propus teoria selecție sociale negative etc. etc. Eminescu a fost atunci salvatorul de geniu al economiei gândirii teoretice românești și reparatorul genial al unei mașinării de gândire pe cale de a se gripa. Nimeni n-a preluat misiunea lui Eminescu la startul acestei a doua tranziții, cum s-ar putea denumi revenirea la capitalism după interregnul comunist.

Sursa: Sociologia-Azi.Ro