În creştinism există două concepţii despre Dumnezeu, una ce vine din Biblie şi care aparţine vieţii şi experienţei creştine şi alta ce vine din filosofia greacă. Prima Îl prezintă pe Dumnezeu ca Dumnezeul Cel viu, plin de interes şi grijă pentru umanitate. A doua Îl prezintă pe Dumnezeu ca nemişcat şi de nemişcat. Ortodoxia Răsăriteană a făcut mari eforturi pentru a combina şi armoniza cele două concepţii. A căutat să concilieze ambele moduri de gândire despre Dumnezeu prin intermediul învăţăturii despre firea şi energiile divine, afirmând că, în vreme ce, prin firea Sa, Dumnezeu rămâne nemişcat, El iese (se manifestă) în exterior prin energiile Sale.

Aceasta înseamnă că ne gândim la Dumnezeu într-un mod personal chiar dacă o persoană trăieşte deodată pe mai multe trepte. O mamă, de exemplu, când se joacă cu copilul ei, se coboară la nivelul copilului neîncetând să rămână în continuare un adult; la fel şi Dumnezeu: atunci când intră în relaţie cu lumea rămâne, în acelaşi timp, dincolo de lume sau deasupra ei. Astăzi, teologia apuseană încearcă şi ea să treacă de concepţia care Îl prezintă pe Dumnezeu ca esenţă nemişcată, dar, câteodată, precum la Tillich de exemplu1, se îndreaptă spre cealaltă extremă şi-L vede pe Dumnezeu numai într-un proces de devenire sau de mişcare. Vom încerca să împăcăm, pe de-o parte, neschimbabilitatea lui Dumnezeu, şi caracterul Său de Persoană vie, pe de alta, urmând Sfântului Grigorie Palama, marele teolog bizantin din secolul al XIV-lea, căutând să scoatem în evidenţă legătura dintre veşnicia lui Dumnezeu şi viaţa noastră umană în timp.

Veşnicia nu poate fi pur şi simplu o substanţă neschimbabilă, nu poate fi ca o lege veşnică cu subzistenţă de sine. O asemenea veşnicie nu poate fi una inepuizabilă, dar faptul că este inepuizabilă vine din interioritatea ei, care e una a unei Existenţe personale. Veşnicia trebuie să includă o dimensiune interioară şi o libertate a voinţei. Numai aşa poate fi inepuizabilă, un izvor de noutate continuă. Dacă ne gândim la veşnicia lui Dumnezeu pur şi simplu, în termenii raţiunii pure sau în cei ai unei substanţe veşnice, atunci nu vom avea o imagine reală a veşniciei, ci una eronată. Veşnicia trebuie să fie plinătate de viaţă şi, de aceea, adevărata veşnicie trebuie să fie veşnicia lui Dumnezeu, El fiind perceput ca Subiect real şi veşnic Acelaşi cu Sine, dar Care în acelaşi timp este Izvorul unei varietăţi infinite de manifestări. Dar adevărata viaţă personală există numai acolo unde există comuniune, şi nu se poate vorbi de plinătate a vieţii fără plinătatea comuniunii. De aceea, plinătatea vieţii dăinuie numai în comuniune desăvârşită între subiecte sau persoane desăvârşite. Astfel că adevărata veşnicie este aceea a Sfintei Treimi. Treimea Persoanelor este atât plinătatea comuniunii, cât şi cea a veşniciei. Sfânta Treime rămâne veşnic neschimbabilă în iubirea Ei, dar iubirea Sa este plinătate a vieţii şi de aceea deţine un potenţial nelimitat de manifestări şi lucrări.

Veşnicia este viaţă, iar viaţa este mişcare. A avut dreptate Karl Barth când a zis că ceea ce este simplu nemişcat şi de nemişcat este mort şi, dacă Dumnezeu este în întregime nemişcat, atunci a fi Dumnezeu înseamnă a fi mort! Dar tipul de mişcare care este întotdeauna acelaşi – mişcarea automată a unei maşini – este de asemenea mort. Adevăratul sens al veşniciei nu poate fi aflat decât în comuniune între Persoane veşnice a Căror iubire este inepuizabilă. Şi cel ce se împărtăşeşte de această comuniune interpersonală primeşte întru sine viaţă veşnică. „Aceasta este viaţa veşnică, să Te cunoască pe Tine singurul şi adevăratul Dumnezeu şi pe Iisus Hristos pe care L-ai trimis“. Inepuizabila viaţă a lui Dumnezeu ca fiind Comuniune de Persoane nu se poate reduce la grija de un lucru sau altul sau de împărtăşirea de oarecare gânduri. Viaţa veşnică a subiectivităţii desăvârşite nu depinde de realităţile finite, ci dimpotrivă, aceste realităţi finite depind de veşnicia lui Dumnezeu. Viaţa subiectivităţii eterne a lui Dumnezeu trebuie să fie plinătate nepieritoare. Ea se întemeiază pe dragostea către Persoane de o plenitudine egală; se poate spune astfel că este o viaţă veşnică, inepuizabilă. Ea implică o relaţie cu celălalt care răspunde cu o iubire asemănătoare. Persoanele dumnezeieşti Se iubesc cu o iubire veşnic inepuizabilă proprie Lor, Se iubesc Una pe Alta ca parteneri într-o desăvârşită reciprocitate sau o împărtăşire comună. Este o continuă mişcare care trece de la una la alta într-un schimb reciproc al aceleiaşi eterne şi desăvârşite iubiri.

Înţeleasă în acest adevăr – ca fiind comuniune personală de viaţă – veşnicia nu trebuie văzută la antipodul sau opusă timpului. Veşnicia lui Dumnezeu, ca viaţă în propria-i plenitudine, ca iubire veşnică şi desăvârşită între Persoane ce stau într-o unire desăvârşită, poartă cu sine posibilitatea timpului. Timpul, pe de altă parte, poartă cu sine posibilitatea veşniciei, care se poate realiza în comuniune cu Dumnezeu prin harul Său; din acest motiv, Dumnezeu poate intra într-o relaţie iubitoare cu fiinţele temporale. Trebuie subliniat faptul că această actualizare a veşniciei în timp are loc întotdeauna prin harul lui Dumnezeu; pentru că numai Dumnezeu ne-a făcut capabili de a-I răspunde chemării Sale, El fiind Acela Care ne face oferta dragostei Sale. Aşadar, El este Acela care ne-a dat această legătură cu veşnicia, iar în comuniune cu El noi putem dobândi veşnicia.

Iubirea este un dar al unuia către altul, respectiv aşteptarea întoarcerii depline a acelui dar de la celălalt ca răspuns la iubirea lui. Numai într-un răspuns imediat şi desăvârşit ofertei de iubire dintre cei doi, iubirea este deplin împlinită, iar comuniunea desăvârşită este atinsă. Timpul este de fapt intervalul de aşteptare pentru răspuns la chemare. Ca atare, timpul reprezintă o distanţă spirituală dintre persoane, în vreme ce veşnicia este mai presus de orice distanţă sau separaţie. Sfântul Maxim Mărturisitorul spune următoarele: „Taina Cincizecimii este astfel unirea întreolaltă a celor aflaţi sub providenţa lui Dumnezeu Însuşi. Cum am spune, unirea naturii noastre cu Cuvântul lui Dumnezeu, prin lucrarea bunătăţii lui Dumnezeu, este o unire în care nu mai există timp sau devenire.“

În interiorul Sfintei Treimi, intervalul de aşteptare pentru răspuns este redus la nimic, deoarece darul unei Persoane către Cealaltă este imediat. Iubirea dumnezeiască dintre Cele Trei Persoane este astfel veşnic desăvârşită. În crearea altora ca parteneri ai iubirii Sale trinitare, Dumnezeu a văzut că în starea de fiinţe create ei nu pot răspunde în acelaşi mod, ci numai într-un mod mărginit sau limitat. Pentru ei, răspunsul implică libertatea voinţei, efort şi progres. Răspunsul nostru uman nu poate constitui chiar de la început o dăruire totală a noastră, la fel de imediată şi de promptă ca şi oferta de iubire a lui Dumnezeu pentru noi. Din acest motiv, Dumnezeu Îşi revarsă dragostea Sa pe măsura progresului nostru şi a capacităţii noastre de a răspunde. De aceea, Dumnezeu Se comunică treptat astfel încât şi noi să învăţăm a răspunde pe măsura progresului realizat la un moment dat.

Această mişcare treptată, înceată, ca răspuns către Dumnezeu este echivalentă cu timpul. Iar Dumnezeu este întotdeauna gata să ne ajute a creşte spre veşnicia desăvârşitului şi imediatului răspuns la iubirea pe care El ne-o oferă. Pe măsură ce ne îndreptăm spre veşnicie, Dumnezeu Însuşi ni Se alătură în timp, împărtăşind nădejdea cu care călătorim prin lucrarea energiilor Sale sau prin relaţia Sa cu noi.

Aceasta se întâmplă deoarece, în oferirea iubirii Sale, El primeşte şi trăieşte liber limitarea; putem vedea aceasta în toată istoria mântuirii aşa cum s-a realizat ea în timp. Dumnezeu Îşi trăieşte deplin veşnicia în relaţiile trinitare, şi aceeaşi veşnicie o trăieşte şi atunci când, ieşind din Sine, Se întâlneşte în timp cu noi. Aceasta e chenoza, coborârea lui Dumnezeu în timp şi spaţiu, acceptată liber de către El de dragul creaţiei Sale şi trăită simultan cu veşnicia vieţii Trinitare.

Dar aceasta implică şi necesitatea răspunsului nostru, nu numai în viaţa temporală, ci şi în relaţia noastră cu veşnicia, de unde ne vine această ofertă. Dumnezeu aşteaptă cu mare răbdare întoarcerea noastră spre El, aşteaptă să ne trezim la înţelegerea iubirii pe care ne-o oferă. Însă, în acelaşi timp, se împărtăşeşte bucuros de desăvârşita lipsă a intervalului sau şovăielii în schimbul reciproc de iubire dintre Persoanele Sfintei Treimi. Ceea ce înalţă paradoxul relaţiilor lui Dumnezeu cu noi este că bucuria iubirii supranaturale din Treime este sporită pe măsura aşteptării lui Dumnezeu pentru răspunsul făpturilor Sale – sau este micşorată din pricina încetinelii cu care vine acest răspuns. „Iată stau la uşă şi bat, dacă cineva Îmi va deschide voi intra şi voi cina cu El.“

Acesta reprezintă intervalul de aşteptare dintre bătaia la uşa noastră şi clipa când noi o vom deschide larg pe aceasta. Timpul implică şi libertatea omului, dar şi marele respect pe care Dumnezeu îl are pentru creaturile Sale; Dumnezeu nu intră cu forţa în inima omului. Unirea cu Dumnezeu se poate realiza numai prin răspunsul nostru liber la oferta Sa de iubire; iată de ce Dumnezeu ne lasă timp; şi pentru respectul pe care El îl are pentru om, acest timp este trăit atât de Dumnezeu, cât şi de om. Cu alte cuvinte, Dumnezeu – aşteptând răspunsul nostru – trăieşte în timp fără să uite sau să-Şi părăsească veşnicia, în vreme ce noi, atunci când nu Îi ascultăm glasul, trăim un timp fără conştiinţa veşniciei. Nu putem afirma că, atunci când nu auzim glasul lui Dumnezeu, ori optăm să nu-I răspundem, noi aşteptăm pur şi simplu; de fapt, noi „aşteptăm“ tot felul de lucruri, şi prin urmare trăim scufundaţi cu desăvârşire în timp. Dar atunci când ceea ce se aşteaptă este un eveniment de o importanţă personală foarte mare, devenim mai conştienţi de trecerea timpului. Iar această aşteptare a unui eveniment important e însoţită întotdeauna de o bucurie care inundă sufletul, înlăturând de la el plictiseala. Cea mai intensă aşteptare, cea mai mare dorinţă dintre toate, este iubirea necondiţionată a unei alte persoane.

Astfel, noi putem trăi veşnicia prin nădejde, prin anticipare, iar aceasta ne umple de bucurie debordantă, astfel că nu mai suntem conştienţi de trecerea timpului. Dumnezeu e cu noi în această aşteptare întru nădejde datorită iubirii Sale pentru persoanele umane. El face totul pentru ca acest răspuns să fie posibil; spre deosebire de noi, El nu se descurajează niciodată şi nici nu-Şi îndreaptă atenţia către celălalt în detrimentul nostru sau către lucruri neimportante, aşa cum o facem noi. Vederea lui Dumnezeu se întinde până spre plinătatea viitorului îndepărtat, până spre viaţa ce va să vină şi din această pricină este mult mai răbdător faţă de noi şi rămâne în fericirea Sa chiar dacă lucrurile nu şi-au ajuns scopul, El nu-Şi pierde nădejdea aşa cum o facem noi.

Pentru că doreşte ca noi să ne sporim continuu iubirea noastră faţă de El, Dumnezeu ne împărtăşeşte permanent prin diferitele Lui acte sau lucrări, energiile Sale dumnezeieşti care ne întăresc în creşterea noastră spre un răspuns desăvârşit. În acest sens, se poate vorbi de Dumnezeu în istorie – „în devenire“, cum s-ar spune – în lucrările Lui îndreptate direct spre noi. El „avansează“ împreună cu noi către ceea ce urmează să devenim. Dar, cu noi, procesul de devenire nu se referă doar la un interval care ne separă de unirea deplină cu Dumnezeu, nu are în vedere doar o simplă călătorie către El. Datorită faptului că simţim o creştere continuă de-a lungul călătoriei prin atmosfera iubitoare a prezenţei Sale, putem spune că timpul este şi el umplut progresiv cu o conştiinţă tot mai mare a veşniciei. Iar Dumnezeu, prin faptul că aşteaptă cu nădejde răspunsul omului, aduce2 veşnicia în timp. Dar nici intervalul dintre chemarea (oferta) lui Dumnezeu şi răspunsul omului nu trebuie neapărat să fie redus treptat. Fiinţele umane pot răspunde rapid – şi sunt unele care chiar răspund foarte rapid – dar altele dezamăgesc aşteptarea Lui: „Ierusalime, Ierusalime…, de câte ori nu am vrut să-i adun pe fiii tăi aşa cum îşi adună cloşca puii sub aripi, dar voi nu aţi vrut“ (Mt. 23, 37).

Dumnezeu vesteşte cele ale viitorului prin proorocii Săi, iar aceasta arată că lucrările Lui trebuie înţelese în şi prin timp, chiar dacă El Se plasează deasupra lui. Omul e mişcat de Dumnezeu în interiorul lui prin chemarea pe care Acesta i-o adresează, chiar dacă răspunsul lui e întrucâtva ezitant. Dumnezeu e ca un mare pod de legătură ce acoperă intervalul dintre oferta Sa şi răspunsul omului, dintre eternitate şi timp, şi astfel, omul se simte în timp apropiindu-se din ce în ce mai mult de veşnicie. Numai atunci când omul ignoră, sau dă uitării cu totul oferta lui Dumnezeu, devenind totalmente nesimţitor la aceasta – atunci când nu mai are nici o intenţie de a răspunde la ea -, numai atunci se poate spune că este cu desăvârşire pierdut, ca unul care a renunţat la această mişcare spre veşnicie. Dumnezeu face lucrătoare această veşnicie prin aceea că ne ajută să trecem peste distanţa temporală dintre noi şi El şi dintre noi şi alţii. Iubirea lui Dumnezeu lucrătoare în timp este plină de iubire deoarece este din veşnicie, şi acest lucru este ceea ce o face aşa puternică. Lucrând în timp, ea ne ridică dincolo de timp.

Ori de câte ori oamenii simt iubirea lui Dumnezeu şi îi răspund într-o oarecare măsură, ei trăiesc în veşnicie. Cu adevărat, într-un anumit fel, ori de câte ori trăiesc în dragoste unii cu alţii, ei trăiesc în veşnicie. Această înţelegere a timpului care se mişcă/îndreaptă către veşnicie ne ajută să înţelegem mai bine motivul pentru care noi ne concentrăm atenţia întotdeauna spre viitor, căutând în permanenţă să descoperim ceea ce nu a mai fost descoperit, să ajungem în cele din urmă la ceea ce nu am atins deplin în această viaţă. Timpul semnifică faptul neodihnei noastre, neputinţa de a ne odihni în actuala stare de lucruri, faptul că ne îndreptăm întotdeauna către acea stare în care ne vom putea odihni deplin în Dumnezeu. Timpul ne arată că ne găsim suspendaţi deasupra abisului nimicniciei. Iată de ce ne străduim neîncetat să înţelegem cine suntem şi ce este în jurul nostru. Nu putem înţelege pe deplin sensul lucrurilor în această viaţă temporală. Momentul actual este întotdeauna un moment care se extinde în nădejdea unui alt timp. Nu este numai un moment actual. „Nu avem aici cetate stătătoare“3, adică, cum s-ar spune, un „prezent“, în sensul cel mai larg al cuvântului. Numai Dumnezeu, plinătatea fiinţei, are acest prezent veşnic. Prin timp, ne mişcăm către un răspuns tot mai deplin către Dumnezeu, către oferta iubirii Sale, iar Dumnezeu ne atrage către adevărata noastră existenţă. Din acest motiv trebuie să privim dincolo de acest moment prezent, lucrând în el pentru viitor, pentru a găsi în veşnicie adevărata noastră existenţă. Lăsând în urmă celelalte lucruri, ne îndreptăm cu toată fiinţa către cele ce vor să fie. Ceea ce se află în acest prezent temporal suferă o moarte treptată.

Timpul e ca o distanţă dintre cele două capete ale unui pod. E aici ceva ambiguu, nesigur. Avem de-a face cu o mişcare fie în direcţia morţii, fie în cea a plinătăţii vieţii. Este o fugă din Egipt ce trece prin pustiul Sinai şi care se îndreaptă către Canaan; e fuga lui Lot din Sodoma spre un alt loc, trecând printr-o ţară în care nu poate rămâne. A rămâne pe loc înseamnă a muri; trebuie să continuăm să mergem, ignorând această stare ameninţată de moarte, încredinţaţi că vom găsi plinătatea vieţii. Practic, aceasta înseamnă că nu mai trăim pentru noi înşine, ci pentru Cel pe Care Îl vom găsi numai dacă vom muri faţă de noi (dacă ne vom lepăda de noi înşine). Acceptăm pierderea unei vieţi amăgitoare pentru a găsi adevărata viaţă; aceasta înseamnă să biruieşti moartea prin moarte. Dar numai când această acceptare a morţii faţă de noi înşine va fi acelaşi lucru cu viaţa pentru Persoana supremă a lui Dumnezeu, numai atunci această moarte ne va duce la adevărata viaţă. „Cel ce va voi să-şi scape viaţa o va pierde. Şi cel ce-şi va pierde viaţa pentru Mine o va găsi.“ Sfântul Chiril al Alexandriei spune: „Nu ne putem prezenta în faţa lui Dumnezeu decât în stare de jertfă“, de moarte voluntară faţă de noi înşine.

Pe de altă parte, persoana care iese din sine doar pentru a acumula tot mai multe lucruri nu avansează către viaţă, ci către moarte. Folosindu-şi timpul numai pentru a se arăta pe sine în prim plan, îşi întăreşte propriul egoism. Un asemenea timp, plin de sinele cuiva, nu este propriu-zis timp, pentru că nu se mai constituie ca un interval ce separă persoanele umane, cu atât mai puţin persoanele umane de Persoana divină. Timpul pe care îl trăim în egoism, departe de Dumnezeu, este doar un timp părelnic, deoarece nu-l folosim pentru a ieşi din noi spre o altă persoană. Timpul care nu este altceva decât un interval dintre o persoană şi lucrurile de obţinut, sau dintre el şi celelalte persoane considerate ca obiecte de exploatat sau de uz personal, nu poate fi sub nici o formă considerat timp; este pur şi simplu o goană în pustiul propriului suflet către moartea totală.

Timpul nu e lipsit de o oarecare realitate, iar când este înţeles ca un interval în care persoanele se întâlnesc una cu alta şi, în cele din urmă, cu Persoana lui Dumnezeu, atunci, în acest caz, timpul este pozitiv şi creator. Timpul este real şi creator atunci când o persoană avansează, în călătoria ei prin timp, către o unire a vieţii sale cu ceilalţi şi cu viaţa nesfârşită a lui Dumnezeu. Timpul este o mişcare reală a persoanei umane spre ceva de dincolo de ea cu scopul de a reduce distanţa dintre ea şi Dumnezeu. Numai trecerea prin timp, considerată ca o adevărată călătorie, ne poate duce în veşnicie – şi nu încercând să scăpăm de timp – pentru aceea că trecem prin acest interval numai în măsura în care ne unim în iubire cu Persoana supremă a lui Dumnezeu. Atâta timp cât rămânem închişi în noi înşine, Dumnezeu Se depărtează de la noi, pentru că şi noi ne îndepărtăm de alţi oameni neputând intra în comuniune personală cu ei. Nu putem intra în comuniune deplină cu Dumnezeu în această viaţă din pricină că păcatul ne trage înapoi. Nu mă pot întâlni cu Persoana supremă a lui Dumnezeu decât prin persoana aproapelui meu, şi dacă nu-L pot găsi pe Dumnezeu în şi prin persoana aproapelui, nu-l voi putea descoperi cu adevărat nici pe aproapele meu. Dacă nu L-am găsit pe Dumnezeu în el, nu voi descoperi nici realitatea mereu nouă şi profundă din aproapele meu, anume aceea care mă ajută să ies din mine însumi şi-mi dă viaţă. În acest mod, a călători dincolo de timp spre veşnicie nu e de natură să ne scoată din zona relaţiilor interpersonale. Această concepţie o întâlnim în platonism sau în diferite concepţii filosofice despre veşnicie.

Nu pot creşte într-o comuniune personală cu altul dacă acesta nu mi se dăruieşte liber, fără să fie constrâns, împins sau obligat în oarecare fel de mine sau de alţii. Numai între persoane poate exista acest dar al vieţii desăvârşit, reciproc şi liber. Ne îndreptăm unul spre altul în dragoste. Dar nu avem puterea să ne dăruim total celuilalt decât dacă el ne-a invitat deja să o facem. De aceea spune Sfântul Chiril al Alexandriei că nu ne putem prezenta la Tatăl decât în stare de jertfă, atunci când Hristos este în noi şi jertfa Lui e lucrătoare în noi. (…)

*Dumitru Stăniloae, Timp şi veşnicie, Convent of the Incarnation, SLG Press, Fairacress, Oxford, Copyright Sisters of the love of God, Printed and bound by Will Print, Oxford, England, 1971. (Titlul şi sublinierile din text aparţin redacţiei).