Trebuie să recunosc că atunci când citesc o carte scrisă de istoricul Ovidiu Pecican nu am ce pierde. Are istoricul clujean un spirit auctorial bine configurat. Zilele acestea am lecturat cartea coordonată de Ovidiu Pecican „România comunistă: Istorie şi istorigrafie”, (vol. II, Editura Limes, Cluj-Napoca, 2012), o incurisiune exhaustivă despre mersul istoriografiei în comunism cu complicităţile politice de rigoare impuse de totalitarism. Studiul scris de Ovidiu Pecican în acest incitant compendiu istoriografic mi-a renăscut amintiri adânci, ca prăjiturile de madeleine cu ceai la Marcel Proust. Studiul se numeşte: „Adrian Andrei Rusu. Tinereţea unui istoric actual sub comunism” şi este un fel de „acuarelă” ştiinţifică despre ultimii ani ai arheologiei medievistice în perioada comunistă, la Cluj-Napoca. Adrian Andrei Rusu era un absolvent de Istorie specializat pe arheologie medievală, care îşi susţinea doctoratul cu istoricul şi potentatul vremii, Ştefan Pascu. Tânărul Adrian Andrei Rusu devine bibliotecar la BCU şi arheolog „amator” pe şantierele lui Radu Popa. De la acesta a prins dragostea pentru Ţara Haţegului, ca amfiteatru al arheologiei medievistice şi aş adăuga al creştinătăţii ortodoxe din Ardeal. Pecican surprinde antologic supărările tânărului istoric pe maestrul Pascu, că nu-i găsea un post la Institutul de Istorie „George Bariţ”, având întâietate, atunci ca şi astăzi, tot felul de indivizi avantajaţi de încrângături de familie şi politice. Până la urmă, Adrian Andrei Rusu este angajat la Institutul de Istorie şi pune bazele „grupului haţegan” de istorie, împreună cu Ioan Drăgan şi Ioan Aurel Pop, viitorul rector al UBB. Ei doreau să fie nişte profesionişti ai arheologiei, dezbărate de tezismul şi ideologia marxistă a epocii, nişte tehnocraţi ai istoriei româneşti. Tinerii istorici clujeni, publică în 1989 un celebru volum de documente care a făcut furori în epocă: „Izvoare privind evul mediu românesc. Ţara Haţegului în secolul al XV-lea”. Volumul a fost o continuare a cercetătorilor lui Radu Popa, dar istoricul l-a perceput ca un afront, instituindu-se conflictul firesc între maestru şi discipoli. Citind studiul lui Ovidiu Pecican, scris cu cursivitate literară, caracteristică prozatorului, mi-am adus aminte de cum am devenit elev arheolog aspirant la „grupul haţegan”. În vara lui 1988 am susţinut examenul pentru treapta a doua la Liceul de filologie istorie „Ady Şincai” (pepiniera neoficală a securităţii şi activiştilor de partid, înainte şi după 1989), obţinând o notă meritorie şi neaşteptată pentru mine de 9.95, provenind de la un liceu industrial din cartierul Mănăştur şi dintr-o familie modestă, fiind printre primii admişi la un scor de circa cinci candidaţi pe loc. Drept recompensă, profesorul de istorie Ioan Drăgan, care va şi deveni în toamna lui 1988 directorul Arhivelor Naţionale Cluj (acum directorul general al Arhivelor Naţionale) ne oferă o vacanţă arheologică, celor mai străluciţi elevi, la Răchitova în Ţara Haţegului. A fost cea mai frumoasă vacanţă din liceu, îmbibată din plin de pasiunea faţă de istorie. Răchitova e o mică localitate în care s-a născut poetul Miron Scorobete, şi unde trebuia să dezgropăm sub bagheta tânărului cercetător AA Rusu, proaspăt angajat la institut, o veche biserică medievală din piatră. Am mers din Cluj cu trenul, ca apoi să luăm din Haţeg autobuzul până în Răchitova, pe un drum străjuit cu plopi şi de Munţii Retezat. Nu ştiam nimic despre arheologie, dar fenomenul m-a fascinat de la început, nu neapărat prin săpăturile riguroase şi obositoare, aproape rutină, ci prin adiacenţa sa colaterală. Pe drum m-am împrietenit juvenil de repede cu Tudor Runcanu, viitorul jurnalist. La Răchitova ne-a aşteptat tânărul student la Istorie, Ghiţă Petrov din Turda (cel care l-a dezgropat în 2009 cu Marius Oprea pe Şusman), care ne-a cazat în căminul cultural dezafectat, dormind pe jos în saci de dormit direct pe nişte paie furate de noi de pe nişte căpiţe de fân ale ţăranilor. Era un iulie canicular şi AA Rusu cu ochelarii săi ştiinţifici ne punea să lucrăm milităreşte de la opt dimineaţa până seara, tot dând cu sapa, lopata şi şpaclu. Morţi de sete dezgropam morţii din cimitirul bisericii din Răchitova şi scoteam bănuţii din gura craniilor, după care identificam vechimea mormântului şi a bisericii. Astfel, am aflat că era o biserică din piatră de râu din secolul XIII. Ca şi elevi ne amuzam cum călcam desculţi pe coastele sau coloanele vertebrale ale morţilor, iar seara luam câte un craniu în mâini şi speriam cu el fetele din stat. AA Rusu încera să ne disciplineze proiectându-ne diapozitive în aer liber, la care participa tot satul, cu monumente istorice din Ţara Haţegului, dar noi preferam să stăm la taclale cu Ghiţă Petrov să bem vin şi bere de Haţeg până noaptea târziu sau să urmărim cum o tânără studentă la Istorie se iubea cu fiul popii din sat într-o livadă umbroasă. De telefonat acasă sunam o dată pe zi, la telefonul negru din vremea lui Stalin, cu centralistă, singurul din sat, la care aşteptam o oră să putem vorbi cu taxă inversă. Într-o zi AA Rusu ne-a dus 18 kilometri pe jos, prin pădure, până la Ultpia Traiana Sarmisegetuza. Mi-au rămas în minte nişte poieni înflorate de o frumuseţe edenică care ne făceau să uităm oboseala. La Ulpia Traiana am dat peste o tabără de studenţi clujeni la Arheologie, specializaţi pe pălincă şi voie bună în jurul focului. Eram fascinaţi de discuţiile privind simbioza daco-romană, dar şi de nurii pietroşi ai tinerelor studente, care nu ne băgau în seamă, pe noi nişte bieţi elevi de liceu obosiţi.A doua zi arheologul Victor Popa, viitorul jurnalist la Monitorul de Cluj şi purtătorul de cuvânt al lui Alin Tişe, ne-a făcut o expunere istorică la obiectivele din capitala Daciei Romană, care nu am uitat-o nici astăzi. Atunci am aflat de hipocaust şi încălzirea în pardoseală, noi care nu aveam decât 18 grade iarna la bloc, în secolul XX. La final, AA Rusu a organizat o expediţie în Munţii Retezat.

Aventura arheologică din Ţara Haţegului a fost cea mai frumoasă vacanţă, de atunci am rămas setat pe ideea ca în orice concediu să îmbin odihna cu vizitarea unor obiective istorice. Ajuns la Cluj l-am vizitat pe AA Rusu, la biroul său de la parter din cadrul Institutului de pe str. Napoca, unde mi-a dat vreo 200 de lei recompensă pentru munca pe şantier. Cu banii am plecat repede la Cofetăria Trandafirul de pe aceeaşi stradă, unde am mâncat o delicioasă baclava cu miere, nucă şi alune americane, o delicatesă rară în epocă. Am băut şi un celebru Quick Cola, o copie ceauşistă palidă a Coca-Cola.

De câte ori mă întorc în Ţara Haţegului mă străbat fiorii emoţiei unui tărâm îmbibat de istorie şi amintirile unei vacanţe chiar de neuitat. Fără să ştiu am fost părtaş în 1988 la „grupul haţegan” al istoriciilor clujeni, „coleg” mai „mic” de generaţie cu AA Rusu, IA Pop şi I. Drăgan. E adevărat că arheologia nu m-a prins în vraja sa unică, poate datorită caracterului ei nomad ostil spiritului meu, aşa că am devenit „contemporaneist”. Mulţumesc Ovidiu Pecican, că prin articolul tău mi-ai reamintit o deja prea îndepărată şi frumoasă vacanţă de vară, cum elevii de azi nu mai fac.

Ionuţ Ţene

Notă la poze: Âla slab cu părul în ochi sunt eu. Cel creţ şi cu părul vâlvoi e Tudor Runcanu. Cel cu barbă şi şapcă e Ghiţă Petrov, iar cel cu spatele la obiectiv, la Ulpia Traiana, e Victor Popa. Prof. Ioan Drăgan e ca întotdeauna cu barbă, ochelari şi serios, iar fata în tricou cu picioarele goale e acum o mare şefă la Judecătoria Cluj.