Florin Moroşanu, directorul Asociaţiei Cluj Capitală Culturală Europeană 2021, îi răspunde lui Victor Ponta printr-un articol postat pe site-ul ILoveCluj.ro, după ce premierul României a declarat că susţine Craiova la titlul de Capitală Culturală Europeană în 2021.

Poziţia premierului vine după ce ministrul Culturii, Daniel Barbu, a anunţat că va susţine cu toate puterile Timişoara la obţininerea titlului.

„Artistul scoţian Nathan Coley a avut în 2006 o expoziţie care a rămas celebră prin una dintre instalaţiile sale ce avea inscripţionat pe o schelă de 6 metri înălţime mesajul “There will be no miracles here”. Mesajul făcea referire la un episod din secolul XVII, când o proclamaţie regală se adresa unui sat din Franţa în care oamenii credeau că se petrec miracole divine. Regele a dorit să pună o piedică oficială în calea credinţei oamenilor. Deşi au existat pedepse severe pentru cei care au continuat să-şi exprime credinţa în miracole în mod public, nevoia oamenilor nu a putut fi oprită. Ei au crezut în continuare, iar regele a devenit ridicol. Morala: uneori nu contează ce decid cei care deţin puterea, contează voinţa comunităţilor şi credinţa că se poate îndeplini un vis, o dorinţă, un lucru iraţional.

(…)

Un mit despre care vom discuta în continuare se referă la importanţa factorului politic naţional în hotărârea oraşului câştigător. Iniţial, începând cu 1985, titlul era decis de către guvernele ţărilor care deţineau acest prestigios titlu, pentru ca, mai târziu, să apară un juriu internaţional, care împreună cu guvernul ţării, stabilea care oraş merita titlul de Capitală Culturală a Europei. De curând, la propunerea Comisiei Europene, în urma unor consultări care s-au desfăşurat pe parcursul a doi ani, s-a hotărât eliminarea controlului guvernelor în privinţa câştigării competiţiei naţionale. Începând cu 2020, decizia va aparţine unui juriu independent nominalizat pe durata a 2 ani de către instituţiile fundamentale ale Uniunii Europene.

De ce s-a ajuns în această situaţie? Este simplu. Capitala Culturală a evoluat spre un mecanism european atât de important, cu implicaţii financiare de ordinul sutelor de milioane de euro, încât siguranţa reuşitei unui an cultural de referinţă nu mai poate fi negociată politic şi, în felul acesta, pusă sub semnul întrebării. În ultimii ani, oraşele considerate favorite, cele care au beneficiat de susţinere guvernamentală făţişă, au pierdut în faţa unor outsideri sau în faţa unor oraşe care au fost mai bine pregătite.

Să luăm câteva exemple recente: 2016, 2017 şi ultima evaluare pentru 2018.

În Polonia, pentru anul 2016, a existat o competiţie în care s-au acceptat 5 candidaturi: Varşovia, Gdansk, Katowice, Lublin şi Wroclav. Oraşul favorit, cu susţinerea politică şi lobby-ul aferent a fost, după cum era de aşteptat, Varşovia. Capitala culturală însă a fost câştigată de Wroclaw.

Tot în anul 2016, a existat o competiţie în Spania în care au fost acceptate 6 candidaturi: Burgos, Cordoba, San Sebastian, Las Palmas, Segovia şi Zaragoza. Favorite au fost Cordoba şi Zaragoza. A câştigat San Sebastian, tocmai din inima Ţării Bascilor.

În anul 2017, competiţia s-a mutat în Cipru şi Danemarca. Din Cipru s-au înscris trei oraşe: capitala administrativă Nicosia, al doilea oraş al ţării – Limassol şi Pafos, un oraş cu o populaţie de 66.000 locuitori. A fost desemnat Capitală Culturală a Europei cel din urmă, în condiţiile în care spijinul politic şi administrativ s-a îndreptat, ca şi în cazul capitalei Poloniei, către centrul politic, administrativ şi financiar al ţării.

A doua ţară care a deţinut în paralel cu Ciprul Capitala Culturală a Europei în 2017 a fost Danemarca, unde au ajuns în finală două oraşe, Aarhus şi Sondeborg. În această situaţie a câştigat oraşul favorit Arhus, dar nu pentru că era favorit din perspectivă politică, ci pentru că au reuşit să creeze un concept şi un program cultural superior celor din Sondeborg.

Pentru 2018, an jurizat de curând pentru Malta şi Olanda, Malta a avut un singur oraş înscris în competiţie, Valletta, prin urmare nu a existat posibilitatea de alegere din partea juriului. Pentru Olanda, situaţia a fost mai complicată. Au fost cinci oraşe în competiţie: Maastricht, Haga, Eindhoven, Utrecht şi Leeuwarden. Opţiunea olandezilor a fost Maastricht, capitala Tratatului european din 1992. Titlul de Capitală Culturală a ajuns însă, prin decizia juriului independent, în Leeuwarden.

Vor exista, pe parcursul anului ce vine, multe păreri dinspre Bucuresti despre cine are dreptul să fie capitală culturală a Europei, vor fi cu siguranţă instituţii ale statului implicate în această competiţie de partea unui oraş sau a altuia, însă concluzia mea, aşa cum se prezintă ultimele trei jurizări, este aceea că nu există oraşe favorite. Nu politicienii sunt cei care “dirijează” concertul capitalelor culturale. Acest prestigios titlu merge acolo unde este un concept provocator, un program cultural inovator şi voinţa locală asumată de către întreaga comunitate. Toţi cei care au câştigat au spus cu aceleaşi cuvinte esenţa: “Am reuşit pentru că am fost uniţi şi am crezut până la capăt”.

Este poiectul mai multor generaţii de clujeni cu buletin sau cu flotant, şi câştigarea lui depinde mai mult decât vă puteţi imagina de voinţa fiecăruia. Suma voinţelor noastre trebuie să fie mai mare decât suma voinţelor altor oraşe, iar din această perspectivă suntem toţi la fel de importanţi. Este şansa pe care o avem acum sa depăşim barierele dintre noi, să nu mai fim români sau maghiari, ortodocşi sau catolici, tineri sau mai puţin tineri, medici sau artişti, universitari sau muncitori… Este şansa să fim ÎMPREUNĂ şi să avem, în sfârşit, un proiect comun”, scrie Florin Moroşanu.

 

NapocaNews