Focusul major al Zilelor Filmului German l-a constituit evenimentul închinat unor monştri sacri ai cinematografiei germane şi ai lumii, Werner Herzog (n. 1942, München) şi Klaus Kinski (1926 – 1991), prin proiecţia copiei restaurate a filmului Aguirre, der Zorn Gottes / Mânia lui Dumnezeu (1972) şi a documentarului Mein liebster Feind / Duşmanul meu iubit (1999), care spune povestea celor doi cineaşti excentrici, posedaţi de egocentrism şi obsesii estetice.

Herzog a realizat cinci dintre cele mai bune filme ale sale cu Klaus Kinski, unul şi unul: Aguirre, Nosferatu, Woyzeck, Fitzcarraldo şi Cobra Verde.

Aguirre este un conchistador excentric şi subversiv, care îşi înlătură toţi concurenţii şi, în fruntea unui grup de circa 40 de soldaţi, încearcă să cucerească regatul mitic Eldorado. Suntem în anul 1560, când spaniolii din Anzii peruani au coborât în câmpia Amazonului în căutarea aurului. Aguirre, autonumit “Mânia lui Dumnezeu”, va călători cu soldaţii săi pe o plută purtată de curenţii Amazonului, până când sunt nimiciţi de lipsuri, foamete, febră şi săgeţile otrăvitoare ale indigenilor. Totul pare fără sens, absurd, ca marile escapade ale conchistadorilor, ca toate călătoriile după fata morgana. Aguirre îşi duce oamenii la pieire, în numele iluziei că va domni asupra Noii Spanii şi că va înfiinţa, împreună cu fiica sa de 15 ani, o dinastie pură!

Forţa mitului este copleşitoare, ca şi realizarea. Am văzut acest film de neuitat în urmă cu 40 de ani, în Institut, unde ni se aduceau şi filme din Occident, interzise pe piaţa românească. Acum, după o viaţă de om, mi se pare că Herzog duce mai departe arta lui Shakespeare. După atâtea cuceriri ale artei, Herzog îndrăzneşte mai mult decât toţi. Aguirre al său este un Richard al III-lea şi mai bolnav, el este Cuceritorul mitic, care jertfeşte totul, armata şi pe propria fiică, pentru o idee nebună, imposibilă, aceea de a găsi şi cuceri Eldorado. Cu o perfidie ieşită din comun, el îşi înlătură toţi adversarii, iar pluta pe care se află, purtată de curenţii Amazonului, devine un nou imperiu, noua Spanie visată.

Dar marea nu mai apare, iar de jur împrejur e numai junglă şi canibalii care îi ţintesc. I se spune de către camarazii săi să renunţe, totul e pierdut, dar Aguirre nu renunţă, nu se întoarce înapoi, fiindcă dacă s-ar întoarce, ar muri, n-ar mai fi nimeni, ar rămâne un necunoscut. Şi dacă el piere, vor veni alţii după el şi vor ajunge la mare, vor cuceri Eldorado. Aguirre nu poare renunţa fiindcă el este Mânia lui Dumnezeu, ori această mânie înseamnă că dacă Aguirre vrea ca păsările să cadă din cer şi să moară, păsările vor cădea din cer şi vor muri.

Toţi vor aurul. Aurul i-a atras pe conchistadori să cucerească Lumea Nouă. Da, aurul, zice Aguirre, dar eu vreau mult mai mult. Eu vreau putere şi faimă. Conchistadorii spanioli au fost naturi cu totul temerare, unice, nebuni să moară pentru o idee.

Herzog estre un conchistador al filmului mondial. Ceea ce a îndrăznit el, nu a mai îndrăznit nimeni. Încă nimeni nu a creat metafora vaporului care urcă şi traversează un munte, ideea din Fitzcarraldo. Care este creat în acelaşi peisaj ca şi Aguirre. În documentarul său, Herzog, care este protagonist, ne spune cine a fost Kinski, cum au lucrat împreună, mereu împingând limitele umane în zone supranaturale. Au vorbit adesea despre peisaj. Începutul lui Aguirre oferă cea mai fantastică imagine a exodului uman, dar Kinski nu a fost de acord, fiindcă nu era el în prim-plan, argumentând că cel mai fantastic peisaj este chipul uman, dar Herzog i-a spus că nu vrea să arate decât un furnicar, un şir infinit în stanca muntelui. Desigur, Aguirre are cele mai fantastice peisaje umane, portrete antologice, imaginea are o forţă şi o picturalitate de nedescris. Mereu apare ceva rar, nemaivăzut, culminând cu invazia plutei de către sute de maimuţe, într-un final în care toţi sunt morţi, iar Aguirre, înconjurat de maimuţe, spune că se va căsători cu fiica lui, deşi o vedem şi pe ea străpunsă de o săgeată, şi vor întemeia Eldorado.
Filmul intră în antologia metaforelor lumii, în simbolistica visului, a fantasticului, a cuceririlor umane. E un mare poem, asemenea lui Ghilgameş şi altor odiseei ale lumii. Herzog a fost obsedat de legende arhaice, de lumi dispărute, de peisaje neobişnuite, de junglă, de exotisme, de cultura incaşilor, a mayaşilor, de prototipuri primare şi urme de întemeiere.

Aceste filme nu se puteau naşte decât în mediul unor înalte tensiuni, cum a fost relaţia dintre Herzog şi Kinski, o relaţie de ură şi iubire, care nu s-a mistuit în van, a produs supercreaţii. Filme periculoase. Filmările erau adevărate aventuri, cuceriri de Everest. Mari ales că au fost realizate şi cu un buget minim, precum Aguirre, cu doar 370 de mii de dolari. Când Kinski a aflat că vor filma la Machu Picchu, a venit încărcat cu o tonă de echipament de cucerit munţii. Documentarul conţine multe secvenţe de la filmări, în special cu scenele de furie ale lui Kinski, cu ieşirile lui din minţi. Herzog îi face un portret din tinereţe, de când s-au cunoscut, descriindu-l ca pe un nou Mesia. Jocul lui Kinski a fost prin excelenţă agresiv şi la filmare se purta ca atare. Sunt intervievaţi actori, figuranţi, oameni din echipa de filmare care au suferit agresiuni din partea lui Kinski. Singura fiinţă care nu s-a plâns de el, care l-a iubit şi a fost iubită cu adevărat, a fost Eva Mattes, care a jucat-o pe Marie în Woyzeck. Mai apare şi Claudia Cardinale, evocând colaborarea cu Herzog şi Kinski de la Fitzcarraldo.

Acest cuplu a intrat în legendă, iar documentarul, care merge pe urma fostelor locuri de filmare din America de Sud, întăreşte şi mai mult această legendă, face să înţelegem şi mai bine că adevărata artă cere sacrificii, uneori la limita vieţii, cum este finalul din Cobra Verde, la care Kinski venise epuizat după rolul din Paganini, un film pe care avea să-l facă singur. Aflăm astfel ce rol joacă epuizarea în creaţie, în configurarea unui personaj.

Maniera de a trăi a lui Kinski este în prelungirea metodei lui Stanislavski, care cerea ca actorul să se identifice cu personajul, să dispară graniţa dintre ficţiune şi realitate. Iar Kinski este prototipul actorului care a trăit periculos, care a imprimat filmelor în care a jucat o formidabilă încordare, o încrâncenare specială, o mânie supranaturală, fiindcă a făcut din viaţa lui o tranşee pe un teren de luptă, identificat cu un platou de filmare. A jucat în 135 de filme, stingându-se la 65 de ani, în urma unui infarct. De la Iisus la Paganini, Klaus Kinski a ars pe altarul marilor personaje ale istoriei.

Goethe Institut ne-a oferit un regal al artei, al istoriei filmului, fapt pe care nu ar fi trebuit să-l piardă nici un profesionist. Din păcate, cineaştii români au lipsit cu desăvârşire, ca şi la evenimentul precedent, “Les Films de Cannes à Bucarest”. Şi în acest fel, distanţa dintre ei şi marii cineaşti ai lumii se măreşte, devine o prăpastie. Fiindcă ceea ce trebuie să reţinem din lecţia Herzog-Kinski este arderea pentru o idee, pentru artă, nu premiile, pe care le ţintesc la disperare tinerii cineaşti români. Când Kinski a aflat că el nu a luat la Cannes premiul de interpretare pentru Woyzeck, s-a bucurat, a spus „bine că nu m-au coborât la nivelul unui premiu”. El nu vedea în premii nici o recunoaştere. Esenţial pentru el era trăirea, să ardă pentru o idee. Mânia lui Kinski, susţinută de Herzog, făcea parte din atitudinea lui Iisus faţă de prostie, fariseism, corupţie, necinste. El îi sancţiona pe dobitoci şi hoţi, lua biciul, aşa cum făcuse Iisus când i-a alungat pe vânzători din Templu. Dar avea şi o poezie umană unică, o frumuseţe aparte în înţelegerea creaţiei, aşa cum îl prezintă Herzog în finalul documentarului său, o secvenţă antologică, în care îl vedem pe Kinski cum se joacă cu un fluture exotic, o relaţie de iubire nemaiîntâlnită, care plasează în eternitate peisajul divin al chipului uman.

Grid Modorcea