În ultima vreme s-au publicat o multitudine de cărţi de istorie, de sinteză şi documente, pe baza arhivelor CNSAS. Pentru mine această instituţie post-decembristă e o nouă formă de securitate. A devenit o obsesie istoriografică să se publice cărţi bazate integral pe documentele securităţii comuniste descoperite în arhivele DSS şi DIE (parţial). Chiar şi o personalitate a culturii noastre a scos recent, ca un titlu de glorie, o carte cu denumirea bombastică „Dragul meu turnător”. Gabriel Liiceanu abordează subiectul de la înălţimea de cristal dintr-un turn elitar mizeria urmăririi sale informative, ca şi cum el ar fi mai curat ca îngerii prietenului său Pleşu. Dar m-a uimit recent lectura unei cărţi semnate de un admirabil istoric Apostol Stan, care a scris un studiu pe baza documentelor informative ale securităţii, intitulat: „De veghe la scrierea istoriei (Securitatea)”, Editura Curtea Veche, 2012, Bucureşti. El face o incursiune la persoana a treia despre dosarul „Istoricul”, cum era numit Apostol Stan ca şi indicativ în nomenclatorul securităţii. Întreaga carte este o mirare exagerată pe marginea dosarului său de la Securitate scos recent de la naftalina CNSAS. Asistăm la o plăcere pantagruelică a istoricului în a cita ce părere aveau despre el numeroşii delatori şi ofiţerii de securitate, care monitorizau Institutul de Istorie „Nicolae Iorga”, unde lucra din 1957 şi scria despre revoluţia de la 1848 şi liberalul I. IC Brătianu. E uimit cum din 1983 până prin 1987 când s-a închis dosarul său, o întreagă reţea de delatori şi ofiţeri de securitate îl urmăreau pe el zilnic acasă şi la serviciu, precum şi în deplasările la manifestările ştiinţifice din provincie. Apostol Stan realizează din lectura dosarului că Securitatea controla partidul comunist, deoarece el ca membru de partid şi un om care nu critica cuplul ceauşist era urmărit până şi cu aparatură de înregisrare TO în apartamentul său modest din Bucureşti. El a simţit mereu umbra securităţii, dar nu credea că era aşa perfecţionată în racolarea informatorilor şi notarea cu acribie a tuturor detaliilor penibile sau futile din discuţiile de la birou, din secretariat, de acasă, din cafenea sau la şedinţe publice. Aflăm că Dan Berindei şi Florin Constantiniu erau nişte istorici implicaţi în munca informativă a securităţii de control ideologic a câmpului istoriografic în promovarea naţionalismului comunist ceauşist. De altfel majoritatea activiştilor comunişti şi informatori ai securităţii au devenit „repere”  morale ale istoriografiei post-decembriste, la fel ca în politică. Ce mă miră la Apostol Stan este naivitatea de a crede că informatorii, delatorii şi ofiţerii făceau această muncă din obtuzitate ideologică şi cu credinţă comunistă. Securitatea i-a băgat pe gât un prieten, de fapt un  informator,  care îl vizita acasă, devenise prieten de familie şi turna la securitate  tot ce făcea el. În realitate, delatorii şi informatorii turnau pentru bani şi alte avantaje materiale. Pe lângă salariul de cercetător la institut, unii veleitari îşi rotunjeau veniturile turnând la securitate sau obţineau alte avantaje cum ar fi  eliberarea  paşaportului pentru o vizită în Occident. Unii dintre ei au fost promovaţi după 1990 academicieni sau şefi de instituţii de către Ion Iliescu. Cartea merită citită să vedem şi să înţelegem cum funcţiona un sistem care controla frontul istoriografic românesc în cele mai mici detalii, până la absurd. Dacă Apostol Stan era nemulţumit că Editura Ştiinţifică nu-i publica o carte, atunci securitatea îi trimitea un informator care îl influenţa să-şi trimită cartea la Editura Politică, sugerându-se că acolo o să fie publicat. Securitatea trăgea sforile, istoricul se vedea publicat şi atunci nemulţumirea scădea. Securitatea avea şi acest rol preventiv şi protectiv asupra subiecţilor pentru ca în zona de influenţă a unui ofiţer să nu se raporteze nemulţumiri, iar pentru liniştea din sistem securistul era recompensat cu o promovare. Exista şi un program Orizont 2000, pentru care Ceauşescu folosea securitatea să rezolve problemele nemulţumiţilor ca să nu se transforme în dizidenţi şi a  se asigura astfel liniştea regimului. Poate aşa se explică faptul că în România nu am avut prea mulţi dizidenţi în anii 80. Securitatea folosea două metode în balanţă faţă de nemulţumiţi: duritatea sau cointeresarea materială/carieră a subiectului. Până la urmă frontul istoriografic era condus de zbirii ceauşişti M. Muşat, IArdeleanu, Ilie Ceauşescu, cu sprijinul lui IC Drăgan, pentru implementarea unei istoriografii unitare de sorginte naţional-comuniste, cu origini venite din tracism. Istoria naţională devenea unitară şi revoluţionară în evoluţia ei de la Burebista la Ceauşescu. Securitatea căuta metodele necesare pentru a manipula istoricii români de pe frontul secret în interesul programului politic al lui Nicolae Ceauşescu. Îmi vine greu să cred că Apostol Stan, care a fost la congrese în ţări socialiste şi în 1977 a beneficiat de o bursă în SUA, frecventa biblioteca americană de la Bucureşti,  să nu fi ştiut cum funcţiona sistemul, iar nemulţumirile sale posibil să fi fost dozate în aşa fel ca să aibă sprijinul Securităţii în subsidiar, pentru ca lucrările lui care stăteau în sertarele editurilor, datorită dulăilor ideologici ca Vasile Văcaru, să vadă până la urmă lumina tiparului. Din carte reiese, deşi nu o spune autorul, Istoricul sigur ştia complicităţile ascunse ale sistemului. S-a folosit indirect şi naiv de el, a obţinut paşaportul să plece în SUA, iar când fiul i-a fugit  în Occident nu a fost pensionat de la institut. Lecturarea acestei cărţi m-a convins şi mai mult că istoria comunismului nu trebuie scrisă numai pe baza documentelor informative ale securităţii. Nu putem cita cu satisfacţie de dizident, cum face Apostol Stan, deşi a fost membru PCR şi prieten cu liderul de sindicat din institut, Anastasie Iordache, vezi Doamne protestatar dinlăuntrul sistemului, ce păreri aveau delatorii, informatorii şi securiştii despre munca lui de istoric. Prin această carte şi cu  acest stil unilateral de a face istoriografie reuşim să recredibilzăm Securitatea şi pe informatori, ca făcători şi creatori de istorie. Nu este  profesional să scriem la 24 de ani de la revoluţie cărţi în care apelăm la o singură sursă de informare: dosarul de Securitate. Asta înseamnă să scriem istoria după părerile subiective şi detaliate ale delatorilor şi ofiţerilor de securitate şi să-i legitimăm moral. Izvoarele istoriei trebuie să cuprindă o paletă mai largă de abordări pentru a scria istoria comunismului şi a institutului de istorie cât mai veridic. Alte surse sunt:  cea orală, memoriile şi mărturiile  sau documentele arhivistice ale instituţiilor interne sau a ambasadelor străine.  Cărţi scrise recent, dintr-o singură sursă, de Gabriel Liiceanu şi Apostol Stan, paradoxal legitimează şi valorizează indirect securitatea comunistă ca actor istoriografic major.

Ionuţ Ţene