Anul acesta se împlinesc 80 de ani de la naştere şi 30 de ani de când ne-a părăsit Nichita Stănescu. Poetul a avut la Iaşi doi valoroşi şi statornici prieteni. Pe scriitorul Mircea Radu Iacoban, fostul director al Editurii Junimea, editură unde poetului i-au apărut mai multe volume de poezii şi pe regretatul Dumitru Ignea, omul de cultură ce s-a numărat printre iniţiatorii Festivalului “Mihai Eminescu”. Ambii mi-au “dăruit” în premieră câte puţin din poveştile ce îl aveau ca protagonist pe autorul volumului “11 elegii”.

Patriot

Domnitorului Alexandru Ioan Cuza, poetul îi spunea “Cuzache”. Însă de cele mai multe ori în discuţiile sale se întoarcea la poetul naţional, Eminescu, numindu-l Mişu. “Prin asta îl aducea în familie, era un fel de preţuire care trecea dincolo de tot ce este ceremonios şi oficial”, a spus Mircea Radu Iacoban. Nichita, care a fost un mare patriot, a iubit mult această ţară şi a respectat istoria ei. Deseori exclama: cutare peisaj este frumos pentru că toată România este, dar nu era un naţionalist afişat. Când a mers o dată la Chişinău, a coborât din vagon la Gară, a îngenunchiat şi a sărutat acel vechi pământ românesc. “Vă daţi seama cum a sunat chestia asta la Chişinău”, mai ales că în acea perioadă, Republica Moldova făcea parte din URSS. “Discursul lui a fost atât de românesc, încât reprezentanţii autorităţilor au şters-o imediat de acolo. Pe Nichita nu puteai să-l opreşti, nu puteai nici să te superi pe el, nimeni nu se putea supăra vreodată. Se treceau în rândul extravaganţelor aceste atitudini ale lui, puse în evidenţă la Chişinău”.

Legat de evenimentul basarabean, Ignea a povestit: “Poetul a spus o chestie frumoasă la Chişinău – a luat cuvântul în faţa unei săli arhipline şi a zis: în sfârşit, am venit de la mine de acasă la mine acasă…La fiecare întrunire, cu fiecare ocazie cu care Nichita avea de luat cuvântul undeva, alergau toţi care erau pe sală, să-l audă vorbind, pentru că spunea lucruri interesante, întotdeauna venea cu ceva ieşit din comun care n-avea legătură cu cele zise până atunci. Dezvolta câte o idee care stârnea curiozitate, cele spuse fiind asemănătoare cu poezia lui, trebuia să descifrezi şi cuvântările lui. Era un scriitor care ieşea din comun, caracteristic pentru fiecare din cei atinşi de aripa geniului”. “Odată, prietenii şi cunoscuţii din blocul unde locuia i-au îmbrăcat scara în flori. Ziceai că ajungi la un templu dacă mergeai să te întâlneşti cu Nichita în apartamentul lui din Piaţa Amzei”.

O vizită la poet echivala cu un titlu de nobleţe

La Bucureşti, de atâta lume ce poftea pe la el i se tocise şi soneria, era scoasă din funcţiune. Bun la suflet, poetul se uita puţin pe creaţiile unor începători şi pe toţi îi încuraja, la un pahar de băutură adusă de musafiri. “Uşa lui era tot timpul deschisă, era dever mare, dar să nu se creadă că se intra aşa de uşor la Nichita, nu intrau toţi neisprăviţii doar pentru că acolo trebuie să fie ceva de băut”. E adevărat că cel care fusese la poet căpăta apoi un nou statut. O vizită la Nichita valora cu un titlu de nobleţe, “însă erau şi mulţi neaveniţi, făloşi, snobi, dar cei mai mulţi erau oameni merituoşi, unii chiar geniali, ca şi el”. Era aşa ca o aură, l-ai vizitat pe Nichita, ai fost la Nichita, era ca o obsesie. “La el se mergea ca la un templu al poeziei, după o întâlnire şi o discuţie cât de scurtă, cât de sumară, simţeai o împlinire, o umplere a unui gol. Nichita era ca un Dumnezeu pentru cei care călcau pe urmele lui. Era însăşi viaţa poeziei, în derulare”. Fostul redactor-şef de la Iaşiul literar îşi aminteşte că l-a zărit acolo pe faimosul jazzman Johny Răducanu, pe tânărul scriitor Traian T. Coşovei şi pe mulţi,mulţi alţii.

Fără cravată, boem

Pentru majoritatea, Nichita a fost un fenomen: “E greu să fie încadrat alături de ceilalţi poeţi din vremea lui, cel puţin. Era un izvor de poezie, îţi făcea impresia că numai când doarme nu scrie. Nichita nu avea grijă de poezii – era ca un aer dens. Era şi inventator, erau spontane toate alăturările lui de cuvinte şi nu îşi nota niciodată”. Motivele lui de inspiraţie? “Sunt o pată de sânge care vorbeşte” iată un autoportret ieşit din comun, poetic. Avea o faţă luminoasă şi un zâmbet mereu plăcut. Intervenea mereu, gusta poantele, dar nu-i plăcea să spună bancuri. Scriitorul Mircea Radu Iacoban îşi aminteşte că era un om totalmente lipsit de abilităţi practice. “Era un om fără spirit practic, nu l-aş fi pus pe Nichita niciodată să repare o siguranţă, i-ar fi fost absolut imposibil. Şi nu umbla îmbrăcat elegant, ci cu o neglijenţă studiată, un pic voită. Niciodată nu l-am văzut cu cravată. Îi plăcea să se arate distrat, împrăştiat, de fapt şi era un pic, dar nu l-am auzit niciodată să piardă un tren, să uite vreun act, însă probe mărunte de ieşire din tiparul normal dădea, în sensul că spunea: am uitat să-i spun lui cutare următoarea chestie!, lasă că-i spui mine, dar trebuia să-i spun astăzi, m-am înţeles cu el, şi când i-am zis unui om eu trebuie să mă ţin de cuvânt, am uitat să dau telefon, tu eşti de vină că m-ai ţinut acolo, hai să-i dăm telefon!”. Ignea şi-a amintit că Nichita era un bărbat fin, ca un copil mare, delicat, foarte fragil în felul său de a fi, deşi nu părea. Iacoban susţine că poetul a fost un om ca toţi ceilalţi şi asta cerea el scriitorilor în general să fie. De altfel, şi despre Eminescu a scris o poezie în care un vers spunea că – A fost un om ca toţi oamenii şi trebuie să-l privim ca atare.

Nichita s-a întâlnit cu Ceauşeştii

Pe poet îl deranja foarte mult prostia. Când simţea o adiere de tâmpenie din dreapta sau stânga îşi lua măsuri de precauţie de genul acelui îndemn la tăcere în legătură cu Eminescu. Găsea o formulă prin care îi lua glasul celui care era prea agresiv. “Avea o sensibilitate care mergea uneori până la maladiv, o sensibilitate care nu o exacerba, şi-o inhiba. El cuvânta rar, nu se înghesuia deloc la momente de festivism sau întâlniri, inclusiv cu Ceauşeştii, pentru că au existat momente când s-a întâlnit şi cu aceştia, dar ei nu s-au arătat niciodată incomodaţi de poet, pentru că el nu deranja, nu era cu fitile, cu poezii încrucişate din care să iasă – jos comunismul. Când lua cuvântul, frazele erau acelea ale unui poet, discursul era ca un poem. În partid erau şi oameni de mare sensibilitate care îl apreciau foarte mult, de exemplu Miu Dobrescu, dar Suzana Gâdea, care a fost şi ea preşedintele Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste, nu înţelegea nici măcar jumătate din ceea ce scria sau spunea Nichita”.

Era un copil

La lansarea volumului “Epica Magna”, a venit în capitala Moldovei cu Breban şi Manolescu. A fost un eveniment deosebit, nu încăpea asistenţa în librărie şi se strânsese foarte multă lume şi afară, iar Nichita a dat foarte multe autografe. “Când era însoţit se iscau discuţii interminabile”. Din păcate, a avut parte la Iaşi şi de poeţi care nu îl agreau, cum a fost Mihai Ursachi. Acesta a scris câteva texte nedelicate la adresa poetului. “Probabil era vorba despre o dispută cu privire la soclul pe care urma să urce fiecare, ciudată chestie”. Dar şi poetului Ursachi, cât şi lui Iacoban, le-a făcut câte un desen care au ajuns fiecare din ele coperte pentru cărţile lor. “Eram la o conferinţă a Uniunii Scriitorilor, eu în prezidiu, el în primul rând, la un moment dat m-am trezit cu un desen făcut de el. Susţinea ideea că nu trebuie să ridici creionul până nu termini desenul. A fost un mare copil Nichita, pentru că el se juca tot timpul. Îşi crease un personaj, intrase în pielea lui şi îl juca, parcă ar fi spus – acesta sunt eu, trebuie să mă acceptaţi aşa cum sunt – şi urma reprezentaţia pe care o dădea”. Dumitru Ignea a povestit cu ani în urmă că pe Nichita nu îl interesau cancanurile de nici un fel, ori rezultatul ciocnirilor dintre anumiţi scriitori, nici rumoarea electorală a alegerilor de la Uniunea Scriitorilor. “El trăia într-o lume a prieteniei şi a poeziei. De câte ori am avut prilejul să schimbăm câteva vorbe, nu s-a interesat de nimic decât ce mai facem, ce mai gândim. În ultimul timp, când ţinea cuvântări juca şi puţin teatru, îşi schimba tonul vorbirii, gângăvea câte puţin, cred că o făcea intenţionat. Altfel era un poet pur, poezia lui era densă, plină de suflu. Ştim cu toţii cum vorbea el cu copacul Gică, acolo unde locuia, discuta cu el, îl întreba ce mai face, cum se mai simte, cum a dormit noaptea. A scris şi un eseu în acest sens”.

Nichita despre Eminescu. Manuscrisele lui Nichita

Nichita a trimis la Iaşi cinci manuscrise. Ignea a donat muzeelor literare patru dintre ele. Iată ce povestea reporterului Jurnalului Naţional acesta: “De obicei le primeam când ne întâlneam la Casa Scriitorilor sau cu alte ocazii, pentru că ne vedeam foarte des, inclusiv la el acasă. Acolo se întâmpla câteodată să fim remarcaţi de el sau de alţii abia după o lungă perioadă de timp, pentru că erau foarte mulţi prieteni, tineri, din toate domeniile de activitate. Nichita a avut prieteni din toate domeniile artistice, muzicieni, actori, pictori”.

Despre poetul naţional, Nichita spunea că nu mai e nimic de spus. Asta pentru a-l proteja de cei care îl confiscau folosindu-i numele în timpul cuvântărilor. “Noi nu avem ce să spunem despre Eminescu, aceasta fiind în logica lui maximum de apreciere. Trebuie să tăcem, el a spus totul”. Aşa înţelegea el să lupte împotriva celor care, în timpul discursurilor, veneau cu frazări bombastice şi inflamate despre simbolul poeziei româneşti. Aşa ştia el să-l apere pe Eminescu. Mereu recita strofa eminesciană: “abia atingi covorul moale, mătasea sună sub picior”, care îi plăcea. Iar pe Eminescu îl preţuia nespus de mult, vorbea întotdeauna la superlativ despre el şi spunea că Iaşiul este legat în special de poetul naţional şi de Junimea. “Pentru el erau de nedespărţit aceste două nume proprii, Iaşi şi Eminescu”.

Iubea nespus de mult cărţile

Poezia pe care o scria el avea un grad de încifrare care nu permitea decriptări directe care să incrimineze, pe el nici nu-l interesa acest lucru, spunea că merge la esenţe, la lucrurile fundamentale şi nu la fitile pasagere. “Era înţelept, dar nu trântea aforisme şi maxime în discuţii. Şi scria foarte uşor, a fost un deschizător de drumuri în poezia noastră, o voce nouă, un sunet cu totul nou, care avea să facă şcoală. Dacă ar fi după mine, i-aş acorda rangul de geniu. Nichita era conştient de valoarea pe care o are. Dacă Labiş a dat semnalul dezgheţului, Nichita a dat semnalul trecerii către poezia europeană, către racordarea la pulsul literaturii moderne printr-o poezie care foarte greu se desprindea de tradiţie şi de modelele înaintaşilor”.

Mare iubitor de cele scrise, Nichita nu iubea doar cărţile lui, el preţuia cartea în general, iar pasiunea lui cea mare a fost numismatica. “Avea o colecţie mare de monede vechi, îi străluceau ochii când vedea monede pe care putea să le achiziţioneze. Şi mai avea ceva, ca un spirit de frondă a interiorului său – o colecţie de fiare de călcat din acelea vechi, cu horn, care dădeau frumos în casa lui mobilată foarte sumar. Îmi aduc aminte din casa lui de o masă rotundă din lemn şi câteva opera de Piliuţă pe pereţi, nu ştiu dacă pe jos era covor sau nu”, povestea Dumitru Ignea reporterului Jurnalului Naţional. Acum, la 30 de ani de la moarte, putem spune că poetul N. Stănescu n-a existat, ci el există şi astăzi. Toamna frunzele aurii ale Teiului lui Eminescu din Copou mângâie umbra inimii poetului Nichita. El a fost un poet care din păcate s-a stins, e sintagma care i se potriveşte mai bine, şi nu a murit. “Îţi pupăm sufletul, Nichita!”, i-am putea spune. Aşa cum ar fi spus el…

Cristinel C. Popa, Sursa: Jurnalul.ro